CrestinOrtodox 29-07-2016

„Vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele; şi sufletul meu s-a tulburat foarte..."
(Psalmul VI, 2-3)

Condiţia umanităţii este aceea de a nu fi în starea sa firească, ci într-una rănită. Rănită, fiinţa umană se află aici, la marginea drumului, între viaţă şi moarte. Dumnezeu coboară în această lume, vine la marginea acestui drum, întâlneşte umanitatea - propria Sa umanitate accidentată. El o îngrijeşte, îi dă leacuri şi o încredinţează Bisericii până la întoarcerea Sa. în Biserică, fiinţa umană va învăţa să-L recunoască pe Bunul Samarinean atunci când va veni la sfârşitul veacurilor. Evanghelia Bunului Samarinean ne indică punctul de plecare al adevăratei vieţi.

Intr-o primă fază a vieţii în Hristos, rugăciunea este o activitate de curăţire a inimii - faza terapeutică. A doua fază este cea în care, sufletul şi inima fiind purificate, rugăciunea este rugăciune adevărată, „rugăciune plină de foc", cum spune Avva Isaac, citat de Casian. Această a doua fază presupune vindecarea sufletului, dobândirea caracterului „nepătimaş". Atunci, fiinţa total îndreptată către Dumnezeu, unită integral cu Acesta prin Harul Duhului Sfânt în dragostea de Dumnezeu, nu are ochi decât pentru Dumnezeu, nu are inimă şi gânduri decât pentru El. El este în întregime în Dumnezeu, iar Dumnezeu este în întregime în el. Această experienţă pe care începătorii o cunosc în mod intermitent, iar sfinţii în mod continuu este o anticipare a lumii viitoare, când „Dumnezeu va fi totul în toate" (l Cor. l5, 28) şi o cunoaştere a lui Hristos care este deja în „toate şi întru toţi" (Col. 3, ll), Hristos este Omul viitorului, iar cel care trăieşte în El cunoaşte lumea viitoare" (Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard, Rugaţi-vă neîncetat, EIBMBOR, l998, pp. 233-234).

Descriind nosografia, semiologia şi patogeneza patimilor mai importante, cartea prezintă şi remediile necesare unui creştin pravoslavnic, deoarece: „Şi acum Hristos lucrează ca doctor al oamenilor". Cuviosul Ioan Carpatiul spune: „Marele Doctor este aproape de cei ce se ostenesc". „El poartă neputinţele noastre şi cu rana Sa ne-a tămăduit" (Isaia 53, 5) şi ne tămăduieşte. De faţă este şi acum, punându-şi leacurile Sale mântuitoare". Iar în ceea ce-l priveşte, Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că Dumnezeiescul Doctor dă fiecăruia leacul potrivit: „După cum doctorii care îngrijesc trupul nu dau tuturor bolnavilor acelaşi leac, nici Dumnezeu, Care vindecă bolile sufletului, nu dă un singur leac pentru toţi.

Ci săvârşeşte vindecările dând fiecărui suflet ceea ce-i trebuie. Pentru care noi, care am fost astfel îngrijiţi, să-I dăm slavă şi mulţumită" (pp. 253-254).

In parcurgerea terapeuticii spirituale după învăţătura Sfinţilor Părinţi, autorul subliniază importanţa deosebită a părintelui duhovnicesc ca terapeut spiritual, arătând că: „La noi, oamenii - spune Sfântul Grigorie de Nazianz - raţiunea şi iubirea de sine, ca şi neputinţa şi refuzul de a ne supune cu uşurinţă sunt cele mai mari piedici în calea virtuţii. Ne ridicăm împotriva celor care ne vin în ajutor şi toată râvna pe care ar trebui s-o îndreptăm spre arătarea bolii înaintea celor care ne îngrijesc, noi o folosim ca să scăpăm de tratament. Ne folosim toată bărbăţia ca să ne fafcem rău nouă înşine, şi mintea, ca să ne împotrivim însănătoşirii noastre"; sau ne tăinuim greşelile, sau ni le îndreptăţim, „încăpăţânându-ne (...) în a nu ne lăsa îngrijiţi cu leacurile înţelepciunii, care tămăduiesc neputinţa sufletului. Sau (...) suntem în chip făţiş lipsiţi de ruşine faţă de păcatele noastre şi cu totul obraznici faţă de cei care au sarcina de a ne îngriji".

Socotind că se poate lipsi de un părinte duhovnicesc, omul se amăgeşte singur. Căci cel care voieşte cu adevărat să se facă sănătos şi să străbată până la capăt calea nevoinţei are neapărat nevoie de un duhovnic. Astfel, Sfântul Ioan Scărarul scrie: „S-au înşelat cei ce s-au încrezut în ei înşişi şi au descoperit că n-au nevoie de nici un povăţuitor". Iar Sfinţii Calist şi Ignatie Xanthopol spun şi ei la fel: „Cei care nu ascultă şi nu umblă potrivit sfatului seamănă foarte mult cu osteneală şi cu sudoare, lucrând ca în vis". De aceea, Sfântul Nichifor din Singurătate învaţă aşa: „De nu afli povăţuitor, trebuie căutat cu osteneală" (p. 396).

In concluzie, tot conţinutul cărţii de faţă trimite deci la realizarea stării de nepătimire - starea de sănătate a firii. însemnătatea ei pentru viaţa duhovnicească este nepreţuită. Cel ce a dobândit-o s-a apropiat de Dumnezeu şi s-a unit cu El: „Sănătatea sufletului este nepătimirea şi cunoştinţa". Slobozirea de patimi e „o înviere a sufletului care o precede pe aceea a trupului". Se învredniceşte de nepătimire cel ce şi-a curăţit trupul de orice întinare, şi-a înălţat mintea deasupra tuturor celor create, aceasta, mintea, stăpânindu-i simţurile întru totul. Un astfel de om „adăposteşte pururea în sine pe Dumnezeu care-l ocârmuieşte în toate cuvintele, faptele şi gândurile şi Care, prin lumina interioară ce-i luminează sufletul, îl face să audă oarecum glasul voii Sale dumnezeieşti". „Raiul nepătimrii, ascuns în noi, ne încredinţează Ilie Ecdicul, este icoana raiului viitor".

Iată, în câteva cuvinte, de ce salutăm cu bucurie apariţia unor astfel de „apanthisma" (adunare de flori) din gândirea Sfinţilor Părinţi, atât de necesare creştinilor de astăzi şi de ce dorim să fie la îndemâna fiilor Bisericii noastre.

Cu arhiereşti binecuvântări,
GALACTION
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului