Iulia Zavatie 08-05-2015

Intr-o predică rostită de părintele arhimandrit Zaharia din Essex, călugăr cipriot, acesta spunea că există două mijloace prin care se poate dobândi smerenia: osândirea de sine sau o totală recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Spunea părintele că, deşi ele par opuse, cele două căi duc în mod egal spre o gândire smerită. Eu, cu toate că acceptam şi credeam cu tărie ca recunoştinţa pentru tot ce ne dăruieşte Domnul este o virtute admirabilă, nu puteam fi de acord cu părintele în privinţa egalităţii dintre cele două căi. Nu puteam accepta întru totul posibilitatea de a avea gânduri smerite fără să-ţi plângi păcatele şi fără să te osândeşti pe tine însuţi. Conversaţia de mai jos mi-a schimbat perspectiva şi modul de a gândi.

Intr-o seară, o însoţeam pe una dintre maici în afara mănăstirii, spre locul unde se aflau tomberoanele de depozitat gunoaie. Vorbeam despre hipotiroidie şi eu îi spuneam că am nevoie de teste periodice pentru că odată mi se descoperise ceva în neregulă la analize şi aflasem că sufeream de o disfuncţie tiroidiană, care era pe punctul de a se declanşa.

- Câteva dintre maici suferă de hipotiroidie şi sunt deosebit de emotive; izbucnesc în plâns foarte uşor, a zis maica.

- Atunci e foarte bine, am zâmbit eu. Işi pot folosi lacrimile drept muniţie pentru a-şi plânge păcatele.

- Nu trebuie să ne gândim mereu că suntem păcătoşi, ripostă maica. Uneori e mai bine să-I fim recunoscători lui Dumnezeu, şi dacă facem greşeli să ne acceptăm căderea, să ne ridicăm din nou şi să-I cerem iertare.

Incercam cu încăpăţânare să-i explic cum vedeam eu lucrurile, altfel decât ea, considerând „calea cea grea", cum o numea Cuviosul Porfirie din Atena, drept calea cea mai bună spre mântuire.

Maica nu era de acord cu mine:

- Trebuie să ne amintim mereu că am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu şi că El este atotmilostiv şi nu vrea moartea păcătosului, ci întoarcerea lui la o viaţă curată.

Discuţia noastră a mai continuat câtva timp şi s-a terminat fără să fi ajuns la o concluzie cu care să fim amândouă de acord. Mi se părea chiar că vorbisem fără să ne ascultăm una pe cealaltă. Mi-au rămas în minte cele discutate în acea seară, iar peste câtva timp, într-o altă seară, pe când ştergeam amândouă cu mopurile pe jos prin bibliotecă, maica a redeschis discuţia. Pentru a mă ajuta să înţeleg mai bine, mi-a povestit câteva lucruri despre ea, despre trecutul ei, deschizându-şi sufletul faţă de mine. Acele mărturisiri vorbeau cu elocvenţă despre caracterul ei. Avusese o viaţă frământată, plină de necazuri şi tristeţe; întâmpinase multe greutăţi.

- N-am avut nici o bucurie, n-am de ce să mă gândesc prea mult la iad sau la Judecata de Apoi, mi-a spus ea, zâmbindu-mi într-un fel care dovedea că nu avea deloc o părere bună despre ea însăşi.

Prelucrând spusele maicii, mi-am dat seama că acea „cale grea" nu este potrivită pentru toţi oamenii, mai ales pentru cei predispuşi la stări de deznădejde sau disperare. De asemenea, am înţeles că nu e neapărat nici cea mai bună cale spre mântuire, ci e doar o cale diferită, care constă în a te bizui pe Dumnezeu mai mult decât pe tine însuţi. Mi-au venit atunci în minte cuvintele Cuviosului Părinte Iosif Isihastul, referitoare la caracterele diferite ale oamenilor: „Mai presus de toate, copile, să ştii că mari sunt deosebirile de la om la om şi de la călugăr la călugăr. Există suflete cu un caracter blând care se lasă convinse cu multă uşurinţă; altele însă au un caracter dur şi nu se supun la fel de uşor. Se deosebesc la fel de mult precum bumbacul de fier. Bumbacul se lasă modelat de cuvinte, pe când fierul are nevoie de foc şi de un cuptor de ispite pentru a putea fi prelucrat.

Cei ce simt nevoia să se ia pe ei înşişi „cu asalt”(v. Matei 11.12) ar trebui să se osândească singuri în sinea lor şi să se străduiască să-şi biruie păcatele plângând şi implorându-L pe Domnul să-i ierte. In ceea ce-i priveşte pe cei care-s mai sensibili din fire, mai ales cei care se luptă cu anumite forme de depresie, aceştia să încerce să-şi modeleze gândurile într-o revărsare neîntreruptă de recunoştinţă faţă de Hristos Domnul, Cel plin de milostivire, îngăduinţă, blândeţe şi iubire. Ei trebuie să evite să se concentreze în mod excesiv asupra păcatelor lor, pentru a nu cădea pradă disperării.

E necesar ca toţi să ne vedem păcatele, greşelile, patimile şi să ni le mărturisim - să le regretăm şi în cele din urmă să ne luptăm cu multă hotărâre să nu le perpetuăm.

Lucrurile pe care eu nu le-am înţeles aşa cum trebuie atunci când le-am auzit le-am învăţat mai târziu, din proprie experienţă. Caracterele oamenilor diferă. Ceea ce gândesc eu că e bine pentru mine nu e neapărat bine pentru toţi oamenii.
CONSTANTINA PALMER

CrestinOrtodox.ro 03-05-2015

Intr-o după-amiază de vară, maicile scoseseră toate preşurile din mănăstire să le spele. Le-am dus în afara zidurilor şi le-am întins pe drumul înclinat. Trei dintre noi ne-am încălţat cu cizme de ploaie, am luat câteva găleţi, detergent şi mături, şi ne-am pus pe treabă.

Am umplut găleţile cu apă, am adăugat detergent şi am adus măturile mai aproape de noi. Planul nostru era ca o maică să toarne încet apa cu detergent peste preş, iar eu să frec o parte a preşului, în timp ce o maică freca partea opusă.

Imediat ce maica golea găleata, îmbibând preşul cu apă şi detergent, noi întindeam clăbucii pe toată suprafaţa preşului, iar pe urmă le uniformizam în textura preşului respectiv, frecând cu periile. Era foarte plăcut! îmi aducea aminte de curling, un sport foarte răspândit în Canada. Aş fi vrut tare mult să le explic jocul acesta maicilor, dar ele nu prea reuşeau să înţeleagă conceptul unui sport care se juca pe gheaţă, cu două mături şi o piatră.

- Vrei să spui că mergeaţi pe gheaţă cu pantofii în picioare ?

- Da, am zis eu. Şi mai e acolo o piatră, cu un mâner ca o coadă, pe care unul dintre jucători o face să alunece pe gheaţă.

- Cum aşa? O piatră care alunecă pe greaţă? întrebau maicile, uluite.

- Da. Apoi cel care face piatra s-alunece pe gheaţă strigă: „Grăbiţi-vă tare de tot!" Atunci, doi dintre ceilalţi membri ai echipei, care au mături în mâini, se duc până în faţa pietrei şi curăţă gheaţa cu periile, pentru ca piatra să continue să alunece pe gheaţă.

Mi-am dat seama că nu mai erau atente la ce le spuneam. Schimbau priviri între ele.

- Ce fel de sport o mai fi şi ăsta? se întrebau una pe cealaltă.

- Lăsaţi, n-are nici o importanţă, am spus eu, îndreptându-mă spre furtunul cu apă, fiindcă venise momentul să clătim preşurile îmbibate cu detergent.

„Grecii! îmi spuneam eu în gând. Nici nu ştiu ei ce pierd fără o iarnă cum sunt iernile în Canada, să se poată juca şi bucura de ea..."