Volumul cuprinde: "Argument editorial" de Gabriela Moldoveanu; "De ce Eminescu? (Lupta cu temeiurile)"; "Oboseala de Eminescu"; "Noua singurătate a lui Eminescu"; "Cum se cuvine înţeleasă Doina lui Eminescu"; "Eminescu şi creştinismul"; "Despre pietatea oarbă şi analfabetismul isterizat"; "Eminescu n-a murit"; Addenda: "Doina lui Eminescu", "Din gîndirea politică eminesciană", "Naţionalismul românesc în context european", "Două poezii închinate Eminescului", "Recurs la cadavrul din debara"; "Supliment bibliografic"

În jurul lui Eminescu, ediţie îngrijită şi cuvînt înainte de Gabriela Moldoveanu

OBOSEALA DE EMINESCU

Adulat sau hulit, Eminescu rămîne marea piatră de încercare a culturii româneşti. Ne putem “odihni” în el, cum s-a spus, sau putem “obosi” de el, dar indiferenţa refuză să-l încapă. Eminescu este provocarea perpetuă pe care Dumnezeu a binevoit s-o rînduiască “sub leneşele stele ale polului getic”...
Desigur, adorarea sterilă şi lozincardă a lui Eminescu, devenită clişeu didactic sau propagandistic, vădeşte o patologie a receptării, pe muchia de cuţit dintre stupid şi ridicol. Aceasta nu înseamnă însă că tendinţa inversă, de contestare impioasă şi vehementă, ar avea vreo scuză sau vreo îndreptăţire. Ambele atitudini sînt expresia aproape grotescă a unei neînţelegeri generalizate, îndărătul căreia stă o criză a spiritului receptor, generată la rîndul ei de o lungă disoluţie cultural-estetică şi moral-spirituală.
Niciodată, de la popa Grama încoace, Eminescu n-a fost mai neînţeles şi mai nedreptăţit. Niciodată intuiţia eminesciană a unei posterităţi jenante nu s-a confirmat cu atîta pregnanţă, în ciuda faptului că avem astăzi în spate o întreagă eminescologie, girată de mai toată elita cărturărească a României moderne, de la Maiorescu la Perpe-ssicius, de la Călinescu la Noica, de la Mircea Eliade la Petru Creţia.
Contestarea lui Eminescu (mai mult din considerente politico-ideologice decît cultural-estetice) înseamnă, implicit, punerea între paranteze a unei întregi tradiţii, sfidarea unui întreg şir de antecesori iluştri, faţă de care actuala intelectualitate, sfertodoctă şi teribilistă, seamănă mai degrabă cu o gaşcă gălăgioasă de “fîrţîngăi” şi de “piţipoance”. Ceea ce surprinde în acest antieminescianism delirant nu este atît fronda propriu-zisă (oricît de “genial” şi de “repre-zentativ”, Eminescu are fără îndoială limitele lui, psihologiceşte şi istoriceşte determinate), cît aerul de aroganţă sau de suficienţă care o însoţeşte adesea.
Un număr de acum cîţiva ani al revistei Dilema (VI/265), rezervat lui Eminescu şi ilustrat pe pagina întîi cu bancnota de una mie lei vechi (chip de a sugera, cu grosolană “subţirime”, că poetul “s-a ieftinit”), a marcat un fel de paroxism al acestei tendinţe demolatoare (prezentate ca imperativ al “demitizării”)[1]. N-a mai rămas loc de nici o “dilemă”: sînt contestaţi fără înconjur, separat sau de-a valma, omul, poetul, gazetarul. Totuşi, simptomatic pentru resorturile demersului, se insistă asupra operei publicistice, ce ar fi expresia cvasidemenţială a unei gîndiri politice elementare şi retrograde, cu care riscăm să speriem Europa “viţelului de aur”... Un Cristian Preda (cadru universitar la F.S.P.A. şi “nervos” membru al G.D.S.) scrie fără înconjur: “Eminescu trebuie contestat şi demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gîndire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect” (p. 10)! D-l Preda nu expune, nu analizează, nu explică, nu argumentează (i-ar trebui pentru asta cultura politică şi economică a timpului pe care o avea Eminescu); dumnealui afirmă!
D-l Ion Bogdan Lefter, “critic literar”, vîrf de lance al stîngismului postmodernist, ne asigură că, în fond, nu-i vorba decît de nişte subproducţii gazetăreşti, care abia de umplu un volum din ediţia Perpessicius (cf. p. 6, sub titlul incendiar “«Poetul naţional» între comunism şi democraţie”)! Afirmaţia este reluată, într-un număr ulterior, de d-l Sorin Şerb (de unde se vede că “dilemiştii” se citesc atent unii pe alţii). Va să zică aceşti “critici” necruţători, cu ştate “europene” şi “multiculturale”, nu numai că n-au străbătut publicistica lui Eminescu, dar se pare că nici măcar n-au catadicsit să răsfoiască mai îndeaproape ediţia Perpessicius, unde articolele politice ocupă nu mai puţin de 5 (cinci) tomuri in quarto (IX-XIII)[2]! Dumnealor vor fi crezut, probabil, că publicistica eminesciană era toată în volumul IX (“... sau articolele extremistului dezlănţuit de la Timpul, retipărite totuşi în anii '80, după amînări şi manevre de culise, într-unul din volumele ediţiei critice a operei eminesciene, oprit mai întîi de la vînzare, apoi distribuit pe circuite închise, «pe liste»“, scrie d-l Lefter), în jurul căruia s-a făcut oarece scandal (prin răposatul şef-rabin Rosen Moses, marele “prieten” al “clasicilor” noştri)...
Cam acesta este nivelul cultural şi “deontologic” al tinerei “elite” contestatare, ce ar voi să aibă credit împotriva unor “perimaţi” ca Vianu, Călinescu sau Noica! Curată lefterie şi şerbie culturală la uşa din dos a Sfintei Europe! Vorba “reacţionarului” de Eminescu: Nu se trec la noi potcoave/ De la iepe demult moarte; / Pune-te de-nvaţă, dragă: / Nu ştii carte, nu ştii carte!...
Societatea noastră de azi trăieşte un descumpănitor complex axiologic şi identitar. Incapabili de a mai dibui sensul propriei tradiţii (dar şi al Tradiţiei în genere) şi furaţi de bovarismul ieftin al “integrării” într-o Europă despiritualizată şi cinic-utilitaristă, ajustată “jupîneşte” pe patul procustian al ideologiilor mondialiste şi al intereselor plutocratice, noi ne străduim, cu penibilul inerent oricărei derute nevertebrate, să devenim ceea ce nu suntem: nişte “europeni de nicăieri”, fără rădăcini istorice şi metafizice, gata să ne iluzionăm în numele unor minciuni occidentale şi să minţim în numele unor iluzii occidentalizante.
Cel mai “universal” dintre români ne devine o povară. În fond, oboseala de Eminescu nu este decît un simptom al oboselii de noi înşine. Cînd încetează să mai fie un model paideic sau creator, Eminescu devine un revelator al patologiilor noastre spirituale. Toate “umorile” româneşti sînt funcţie de el. Dovadă că despre Eminescu nu se tace, ci se vorbeşte întruna, chiar în ciuda epigonicei oboseli...[3]

Răzvan CODRESCU

[1] Abia la mai bine de un an de la apariţia acestui număr, România literară, a binevoit să includă (nr. 20/1999) un “dosar” Eminescu (v. mai ales Ioan Constantinescu, “«Cazul» Eminescu”, pp. 11-17), replică sistematică – dar şi foarte “prudentă” – la numeroasele inepţii apărute în paginile Dilemei.
[2] Se pare că nu-i de prisos un scurt memento despre această monumentală, dar sinuoasă ediţie a Operelor eminesciene: vols. I-III (1939, 1943, 1944) – “Poezii tipărite în timpul vieţii”; vols. IV-V (1952, 1958) – “Poezii postume”; vol. VI (1963, ultimul apărut în timpul vieţii lui Perpessicius, m. 1971) – “Literatura populară”; vol. VII (1977, ultimul la care Perpessicius mai apucase să lucreze) – “Proza literară”; vol. VIII (1988) – “Teatrul original şi tradus. Traducerile de proză literară. Dicţionarul de rime”; vols. IX-XIII (apărute între 1980 şi 1989, ultimul, în ordinea apariţiei, fiind volumul X) – “Publicistica” (editarea ei a început sub coordonarea lui Al. Oprea şi s-a încheiat sub aceea a lui D. Vatamaniuc şi P. Creţia); vol. XIV (1983) – “Traduceri filosofice, istorice şi ştiinţifice”; vol. XV (1993, ultimul ca dată a apariţiei, marcînd încheierea ediţiei) – “Fragmentarium. Addenda”; vol. XVI (1989) – “Corespondenţa. Documentar”.
[3] Acest text, apărut în presa centrală, a pricinuit reacţii contradictorii. Nu mă simt dator să mă refer în treacăt decît la una dintre ele, care este departe de a mă onora. Poetul Adrian Păunescu mi-a citat textul cu voluptate într-o emisiune televizată, străduindu-se să-l exploateze pro domo. Sper că-i de ajuns să reamintesc aici o vorbă care-i plăcea şi lui Eminescu: Non idem est si duo dicunt idem.

Extras de pe blogul lui Răzvan Codrescu