Radu Simionescu 21-03-2018

Dupa parerea mea, orice crestin (mai ales cei la inceput de drum) ar trebui sa citeasca aceasta carte.

CrestinOrtodox 17-11-2014

Există o istorisire care arată limpede cât de neroditoare sunt uneori rugăciunile noastre.

Trăia demult un stareţ sfânt, care se ruga mult şi se mâh­nea adesea pentru păcatele omeneşti. I se părea ciudat că oamenii merg la biserică, se roagă lui Dumnezeu, însă tră­iesc la fel de rău, păcatul nu se împuţinează.

„Doamne, se gândea el, oare nu iei aminte la rugăciunile noastre ? Iată, oamenii se roagă mereu să trăiască în pace şi pocăinţă, însă nu pot deloc. Nu cumva e deşartă ruga lor?

Odată, a adormit cu aceste gânduri, şi în vis un înger luminos, cuprinzându-l cu aripa, l-a ridicat sus-sus deasupra pământului... Pe măsură ce se înălţau, deveneau tot mai sla­be sunetele venite de pe faţa pământului. Nu se mai auzeau glasuri omeneşti, amuţiseră cântecele, strigătele, întrea­ga zarvă a vieţii lumeşti deşarte. Doar câteodată veneau de undeva sunete armonioase şi delicate, ca muzica unei lăute îndepărtate.

- Ce este aceasta? - a întrebat stareţul.

- Acestea sunt sfintele rugăciuni, a răspuns îngerul, numai ele se aud aici!

- Dar de ce sună atât de slab? De ce sunt atât de puţine? Doar se roagă acum în biserică tot poporul...

Ingerul s-a uitat la el, şi faţa lui era întristată.

- Vrei să ştii ?.. Uită-te...

Undeva jos, departe, s-a arătat o biserică mare. Printr-o putere minunată, bolţile acesteia s-au deschis, şi stareţul a putut să vadă tot ce se petrecea înăuntru.

Biserica era plină de popor. In strană se vedea un cor mare. Preotul, în toate veşmintele preoţeşti, stătea în altar.

Avea loc o slujbă - cu neputinţă de spus care anume, fiind­că nu se auzea nici un sunet. Se vedea cum un citeţ, stând în strana stângă, citea ceva repede-repede, mişcând mărunt din buze, însă cuvintele nu ajungeau sus. La amvon s-a suit aga­le un diacon de statură uriaşă, şi-a aranjat pletele cu un gest curgător, după care şi-a ridicat orarul, a deschis larg gura şi...nici un sunet!

In strană, dirijorul a împărţit partiturile: corul se pregă­tea să cânte.

„Cred că măcar corul o să-l aud..." - s-a gândit stareţul.

Dirijorul a lovit cu diapazonul în genunchi, l-a ridicat la ureche, şi-a ridicat mâinile şi a făcut semn să se înceapă cân­tarea, însă a continuat să domnească o tăcere deplină. Era o privelişte foarte ciudată: dirijorul dădea din mâini, bătea din picior, başii erau roşii la faţă de încordare, tenorii se înăl­ţau pe vârfurile picioarelor, ridicând capul cât mai sus; gurile tuturor erau deschise, dar nu se auzea nici o cântare.

„Ce să însemne asta?.." - se gândea stareţul. Şi-a întors privirea spre rugători. Aceştia erau foarte numeroşi, de felurite vârste şi tagme: bărbaţi şi femei, bătrâni şi copii, negustori şi simpli ţărani. Toţi îşi făceau cruce, se închinau, mulţi şopteau ceva, dar nu se auzea nimic.
Toată biserica era mută.

- De ce?.. - a întrebat stareţul.

- Să ne coborâm, şi o să vezi, a zis îngerul.

Incet, nevăzuţi de nimeni, s-au coborât în biserică. In faţa tuturor stătea o femeie în haine elegante, părând că se roagă cu multă râvnă. Ingerul s-a apropiat de ea şi a atins-o uşor cu mâna... Deodată, stareţul i-a văzut inima şi i-a înţeles gândurile.

„Ah, nesuferita de nevastă a directorului poştei! - se gândea ea. Iarăşi vine cu o pălărie nouă! Bărbatul ei e un beţiv, copiii ei sunt nişte golani, iar ea îşi dă aere!.. Ia uite ce se holbează!.."

Alături stătea un negustor bine îmbrăcat şi privea gândi­tor la iconostas. Ingerul s-a atins de pieptul lui, şi înaintea stareţului s-au descoperit îndată gândurile lui ascunse: „Ia uite, ce necaz! Am vândut prea ieftin... Asemenea marfă nu mai găseşti acum! Am pierdut cel puţin o mie de ruble, poa­te chiar o mie şi jumătate..."
Ceva mai departe stătea un flăcău tânăr de la ţară. Aces­ta aproape că nu se ruga, ci tot timpul privea în stânga, spre femei, se înroşea la faţă şi se muta de pe un picior pe altul, îngerul s-a atins şi de acesta, şi stareţul i-a citit în inimă: „Ehei, faină Maricica. Şi frumoasă, şi cuminte, şi harnica-Aşa nevastă mi-ar trebui! O vrea să se mărite cu mine?.."

De mulţi s-a atins îngerul, şi toţi aveau gânduri de acelaşi fel: deşarte, lumeşti. Inaintea lui Dumnezeu stăteau, dar te Dumnezeu nici că se gândeau, ci numai se făceau că se roagă.

- Acum înţelegi? - a întrebat îngerul. Asemenea rugă­ciuni nu ajung la noi, de asta şi pare că toţi sunt muţi...

In clipa aceea, un glăscior sfios de copil a rostit limpede:

- Doamne! Tu eşti bun şi milostiv... Mântuieşte-o, miluieste-o, vindec-o pe săraca de mama!..

Intr-un colţ, în genunchi, lipit de perete, stătea un băie­tei, în ochi îi străluceau lacrimi. El se ruga pentru mama sa bolnavă.

Ingerul s-a atins de pieptul lui, şi stareţul a văzut inima de copil.

Acolo era durere şi dragoste.

- Iată rugăciunile ce se aud la noi! - a zis îngerul. Astfel, rugăciunile noastre făţarnice, pur exterioare, nu ajung la Dumnezeu şi nu aduc roadă.

Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, spune Domnul, dar inima lor este departe de Mine, şi zadarnic Mă cinstesc «(Mt. l5,8-9).

Mai mult decât atât: asemenea rugăciune îl mânie pe Dumnezeu.

„Mulţi dintre noi, scrie părintele Ioan din Kronstadt, săvârşesc slujbele şi Tainele, rugăciunile, fără chef, fără trage­re de inimă, cu nepăsare, în grabă, sărind părţi din slujbă sau rugăciune, vrând să termine cât mai repede lucrul sfânt ca să se întoarcă la deşertăciunea lumească. Ce amăgire îngro­zitoare, ce păcat greu! îţi aminteşti fără voie cuvântul ame­ninţător al Domnului către cei ce împlinesc lucrurile Lui cu Nepăsare: Blestemat să fie tot cel ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă! Am zis: ce amăgire îngrozitoare! Da, o amăgire îngrozitoare, fiindcă noi, în orbirea noastră, nesoco­tim cuvintele Sfântului Duh, Ce suflă în rugăciunile Tainelor şi celorlalte slujbe - le nesocotim chiar prin ceea ce, dacă am avea râvnă adevărată, ne-ar sluji drept izvor de preadulce Pace de bucurie în Duhul Sfânt şi chiar de sănătate trupeasca deoarece cuvintele rugăciunii Tainelor şi celorlalte slujbe, când sunt citite cu credinţă, cu evlavie, cu frică de Dum­nezeu, lin şi cu duh arzător, au neîndoielnica şi minunata însuşire de a înviora, întări şi tămădui, odată cu sufletul, si însuşi trupul nostru. Lucrul acesta e dovedit de experienţă. Un păcat greu, zic, deoarece săvârşind cu nepăsare Taine­le profanăm cele sfinte ale Domnului... Se gândesc creştinii făţarnici de acum că se roagă cu făţărnicie şi trăiesc cu făţăr­nicie? Nu se gândesc. Se roagă zi de zi, poate îndelung, dar se roagă din obişnuinţă, cu gura, nu cu inima, se roagă fără străpungere de inimă, fără dorinţa tare de a se îndrepta, doar ca să îndeplinească pravila, şi cred că slujesc astfel lui Dum­nezeu (v. In l6,2), pe când de fapt prin rugăciunea lor nu fac decât să îşi atragă mânia lui Dumnezeu. Cu toţii păcătuim, mai mult sau mai puţin, prin aceea că ne rugăm cu făţărnicie, şi primim pentru aceasta osândă mare."

Dar dacă slujirea îndelungată a lui Dumnezeu duce la obişnuinţă, iar obişnuinţa poate duce la îndeplinirea for­mală, pur exterioară şi făţarnică a îndatoririlor religioase, se ridică o problemă de mare însemnătate: cum să evităm această primejdie ? Căci dacă nu vom fi în stare să facem asta, un sfârşit trist al vieţii noastre duhovniceşti este inevitabil.

Răspunsul la această întrebare este cuprins, în parte, în cuvintele de mai sus ale păstorului de suflete din Kronstadt: atunci când există sârguinţă şi râvna adevărată, Tainele, slujbele, rugăciunile slujesc drept izvor al păcii, al bucuriei in Duhul Sfânt şi chiar al sănătăţii trupeşti.

Astfel, pentru unii ele slujesc drept binecuvântare, iar asupra altora atrag blestemul. Totul depinde de atitudinea omului.

Dacă creştinul nu pune în slujirea pe care o aduce lui Dumnezeu toată atenţia, toată osârdia, toată căldura inimii de care este el în stare, în scurtă vreme începe să se dezvolte în el obişnuinţa de a îndeplini neglijent şi superficial datoria religioasă. La asta omul nu ajunge deodată, ci trep­tat. La început poate că se roagă din inimă, dar după aceea, întrucât a te ruga mereu din inimă este un efort însemnat, la care trebuie totdeauna să te sileşti (deoarece, după cum spune Scriptura, împărăţia cerurilor se ia prin silinţă), înce­pe să se roage mai mult cu gura, superficial, nu din adân­cul sufletului, întrucât aşa îi vine mult mai uşor; în cele din urmă, fiind foarte strâmtorat de trup şi de diavol, se roagă numai cu gura, fără să aducă până la inimă puterea cuvin­telor rugăciunii. Ceea ce s-a spus despre rugăciune trebuie spus şi despre împărtăşirea cu Sfintele, cele Fără de moar­te şi de viaţă Făcătoarele Taine. Adeseori, la început omul se împărtăşeşte cu credinţă vie, cu simţământul de dragoste şi recunoştinţă, însă apoi, trupul şi diavolul împotrivindu-se adevărului dumnezeiesc fără încetare, el le lasă acestora biru­inţa asupra sa şi se împărtăşeşte cu făţărnicie... Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Taina Pocăinţei, acelaşi lucru se întâmplă şi cu toate celelalte manifestări ale vieţii religioase, dacă creşti­nul nu se sileşte să-şi încordeze puterile duhovniceşti.

Astfel ia naştere o deprindere pierzătoare. Să te deprinzi poţi însă şi cu răul, şi cu binele. Te poţi deprinde să fii negli­jent, şi atunci toată viaţa religioasă devine rece şi moartă, for­mală. Duhul făcător de viaţă ce se ascunde în sfintele cuvin­te ale rugăciunilor, în Taine şi în celelalte forme religioase nu se arată sufletului nepăsător, leneş şi rece, şi nu lucrează asupra lui. Putem însă, dimpotrivă, să ne creăm deprinde­rea îndeplinirii evlavioase, pline de râvnă, din inimă, a tutu­ror îndatoririlor religioase, şi atunci ni se descoperă în aces­ta un izvor nesecat de putere harică, care ne dă viaţă şi neintăreşte în viaţa duhovnicească. De aici reiese că dacă vrem Sa evităm abrutizarea duhovnicească, dacă vrem ca rugăciu- nile, Tainele, ritualurile religiei să nu îşi piardă pentru noi duhul de viaţă în urma desei repetări şi să nu se transforme într-o formalitate stearpă, care nu spune nimic sufletului; dacă vrem, în fine, ca înseşi virtuţile noastre - dacă le avem - să nu se prefacă în fariseism, mijlocul de a preveni aceasta constă, mai întâi de toate, în a îndeplini, chiar de la începu­tul vieţii duhovniceşti, cu cea mai mare silinţă şi luare-amin­te, încordându-ne toate puterile duhovniceşti şi fizice, fără să ne permitem nici un pic de lenevie şi neglijenţă, tot ce ne cere datoria noastră creştină.
Aici nu există mărunţişuri, lucruri care să nu merite aten­ţie, fiindcă din mărunt se clădeşte marele, întregul ton al vie­ţii duhovniceşti, şi ca atare orice amănunt trebuie îndeplinit sârguincios şi cu acurateţe. Dumnezeu nu Se lasă batjocorit, şi cea mai măruntă neglijenţă faţă de El se va reflecta neapă­rat printr-o pagubă în viaţa voastră duhovnicească. De ace­ea, orice aţi face în slujba Lui, faceţi din toate puterile voas­tre; ceea ce e făcut superficial nu e făcut niciodată aşa cum trebuie. Este nevoie de trudă conştiincioasă.

Iar pentru a susţine în noi această râvnă şi a nu slăbi tre­buie să avem întotdeauna credinţa vie că Dumnezeul nos­tru, Cel în Treime închinat, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, este întotdeauna cu noi, Se uită la noi şi la primul cuvânt de rugă­ciune sinceră este gata să ne ajute în lucrarea sfântă. Amintindu-ne totdeauna că Atotţiitorul este întotdeauna cu noi şi avându-L cu adevărat în gândurile noastre, alungând de la inima noastră toate gândurile şi îndoielile, toate grijile şi împătimirile lumeşti, vom săvârşi întotdeauna cu vrednicie I lucrul lui Dumnezeu. Exemplul cel mai strălucit de aseme-l nea lucrare conştiincioasă sunt ucenicii şi Apostolii Domnului, după cum se vede din versetele 8 şi 9 ale capitolului aii 6-lea. Plecând la propovăduire, aceştia nu şi-au luat nimic cu ei, afară de toiag: nici traista, nici pâine, nici bani în chimir, nici haină de schimb, şi se încălţau cu încălţăminte simplă. Nimic nu trebuia să-i încurce, nimic nu trebuia sa-i lege şi să-i distragă de la lucrarea la care Domnul îi trimisese. Toată atenţia, toate puterile, toata fiinţa lor se dăruiesc numai lui Dumnezeu şi lucrării Lui.

Acest exemplu trebuie să-l avem şi noi mereu înaintea ochilor şi să ţinem minte ameninţătorul avertisment: Bles­temat să fie tot cel ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seama.

Maria 04-02-2014

Am cumparat volumul Evanghelia pentru omul modern fiind atrasa de titlul care mi s-a parut interesant. Consider ca omul modern poarta in sine urmatorul paradox: cu cat viata sa devine mai complicata si alipita de pacate, cu atat ii este mai dificil sa inteleaga (sa se mai regaseasca in) cuvintele simple ale Bibliei. De aceea, o astfel de carte este mai mult decat binevenita. E cu adevarat necesara.