CrestinOrtodox 11-02-2015

Când am venit în Păros şi am devenit monah şi mai apoi preot şi duhovnic, scrie părintele Filothei Zervakos am luat binecuvântare de la Bătrânul meu, Ierotheu încuviinţare de la mitropolitul de atunci al Paronaxiei, Ierotheu, să vin în oraşele şi satele din insulele Parox Naxos şi să spovedesc credincioşii şi să propovădisc cuvântul lui Dumnezeu.

In anii 1917-1918 a venit în regiunea creştin pe nume Petru Mostratos, m-a invitat în după ce acesta şi soţia sa s-au spovedit, mi-a următoarea descoperire, pe care am scris-o ca s-o spre folosul cititorilor creştini credincioşi.

„Aveam doi copii, mi-a spus, un băiat şi o fata. M-am îngrijit ca părinte şi i-am învăţat carte şi dupa ce a terminat gimnaziul am hotărât să-i trimit pe amândoi sa studieze la Facultatea din Atena.

Fata, deşi era cu doi ani mai mică, îl întrecea la învăţătură în multe domenii pe fratele ei, în sârguinta, in iubire, evlavie, credinţă, cumpătare, cuminţenie si alte virtuţi. Când i-am propus să meargă la Facultate cu fratele ei, mi-a spus:

- Dragul meu tată, mereu ţi-am făcut ascultare la toate, dar aceasta nu voi face. Imi ajunge câtă carte ştiu.

- Eu vreau, fiica mea, i-am zis, să te trimit să devii om de ştiinţă.

- Iar eu, tată, consider că ştiinţă mai mare pentru o fată nu este alta decât să păzească porunca lui Dumnezeu, care zice: Cinsteşte-l pe tatăl tău şi pe mama ta, adică să-i iubească pe părinţii ei, să-i slujească şi să-i ajute la bătrâneţi. Şi pe voi, care nu mai aveţi alt copil care să vă îngrijească, şi care v-aţi ostenit atât de mult pentru mine, de când eram în burta mamei mele şi de când eram mică şi până acum, îmi e cu neputinţă să vă las tocmai acum, când vă aflaţi la bătrâneţe.

Văzând stăruinţa ei, am lăsat-o, şi văzând iubirea şi afierosirea, grija şi ocrotirea pe care le avea pentru mine şi pentru mama ei, ne-am bucurat şi credeam că o să fim fericiţi totdeauna, şi mulţi ne-au mângâiat, că avem o fată atât de virtuoasă, şi am uitat că bucuria şi fericirea nu sunt veşnice în această viaţă trecătoare, ci în cealaltă viaţă.

N-a trecut multă vreme şi s-a îmbolnăvit de o maladie gravă şi medicii au spus că va muri. Bucuria noastră s-a transformat în tristeţe amarnică. în deznădejdea mea am alergat la grabnica ajutătoare, nădejdea, ocrotirea şi scăparea creştinilor, Preamilostiva Maică a lui Dumnezeu, Fecioara Măria. M-am dus aşadar în biserica noastră, pe care mi-o lăsaseră moştenire părinţii mei şi care se afla în apropierea casei, şi am căzut în genunchi în faţa icoanei şi m-am rugat cu lacrimi fierbinţi s-o izbăvească de la moarte pe fiica mea, sau să-mi ia băiatul şi să mi-o lase pe fată, care era atât de bună. Maica Domnului n-a ascultat rugăciunea mea şi fiica noastră a murit. Când a murit, eu şi soţia mea eram nemângâiaţi, nu făceam nimic altceva decât să jelim zi şi noapte nenorocirea care căzuse peste noi.

Vreme de 15 zile am rămas închişi în casă plângând încontinuu şi după ce s-au împlinit aceste 15 zile m-am dus în biserica de lângă casă şi am aprins candelă la icoana Maicii Domnului, dar aducându-mi aminte că o rugasem s-o salveze pe fiica mea şi n-a salvat-o, am stins candela şi am rostit cu mânie către icoană:
- Pentru că n-ai auzit rugăciunea mea, şi eu acum îţi sting candela.

Apoi am intrat în casă. îndată ce m-am aşezat în pat, au venit doi tineri cu chip strălucitor, m-au luat, m-au scos din casă şi m-au dus pe o câmpie. înfricoşându-mă, i-am întrebat unde mă duc.

- Te ducem s-o vezi pe fiica ta, mi-au spus.

- Fiica mea nu mai este, sunt 15 zile de când a murit, le-am răspuns.

Atunci mi-au zis cu severitate:

- Necredinciosule, încă nu-ţi vine să crezi? Vino s-o vezi!

Şi înaintând puţin, am ajuns într-o grădină minunată, care semăna cu raiul. In mijlocul raiului se afla un palat măreţ, construit din coloane de aur. Mi-au arătat o poartă mare de aur şi mi-au zis:

- Intră prin poarta aceasta în palat şi acolo o vei vedea pe fiica ta.

Intrând pe poartă, văzui o sală împărătească imensă, în sala aceea erau mii de fecioare, care stăteau în tronuri de aur, iar în dreapta şi-n stânga se aflau făclii. Feţele fecioarelor străluceau mai tare ca soarele, iar lumina făcliilor, tronurile fecioarelor, frumuseţea sălii şi a palatului erau de nedescris şi de neînţeles. Uitându-mă la fecioare, o văzui pe fata mea pe un tron strălucitor, dar făcliile ei erau stinse. îndată ce am văzut-o, am recunoscut-o şi am alergat cu bucurie s-o îmbrăţişez, s-o sărut, dar când m-am apropiat, s-a ridicat de pe tron şi, cu privire severă, s-a uitat la mine şi mi-a zis:

- Du-te de-aici! Cum de ai îndrăznit să vii şi aici să mă ispiteşti?

Şi m-a scos din sală şi s-a aşezat iarăşi pe tronul ei. Iar eu am început să mă vait şi să zic:

- Fata mea, de ce mă izgoneşti? Nu ştii cât de mult te iubesc? Eu m-am rugat la Maica Domnului să moară fratele tău ca să trăieşti tu, ca să te am împreună cu mine şi tu mă alungi?

- Incetează să-mi spui că mă iubeşti, mi-a spus, căci dacă mă iubeai trebuia să te bucuri de fericirea mea, de slava mea, de cinstea mea, şi nu să-ţi pară rău. Trebuia să-I mulţumeşti lui Dumnezeu şi Maicii Domnului care m-au învrednicit la o asemenea fericire şi slavă, iar nu să te vaiţi.

Atunci i-am spus:

- Fata mea, de ce făcliile celorlalte fecioare sunt aprinse, iar ale tale sunt stinse?

Mi-a răspuns:

- Tu şi mama mea mi le-aţi stins, cu lacrimile voastre, şi dacă nu încetaţi să plângeţi, să nu mai spuneţi că sunt fiica voastră.

In clipa aceea m-am trezit şi cugetând la acele măreţii pe care le-am văzut şi la slava fecioarelor şi a fiicei mele, am rămas multă vreme în extaz şi după ce mi-am revenit i-am povestit soţiei mele câte am văzut şi s-a mângâiat mult. între timp se făcuse ziuă şi am alergat la biserică şi, îngenunchind în faţa icoanei Maicii Domnului, am cerut iertare cu lacrimi de pocăinţă şi bucurie. «Maica Domnului meu, ocrotitoarea şi mângâietoarea mea şi a tuturor creştinilor, iartă-mă pentru cuvintele deşarte şi necuviincioase pe care ţi le-am spus. Multa tristeţe mi-a provocat nebunie. îţi mulţumesc de mii de ori, îţi mulţumesc şi îţi voi mulţumi până la sfârşitul vieţii mele şi-ţi voi aprinde candela zi şi noapte».

Intorcându-mă acasă, m-am îmbrăcat în haine de sărbătoare şi m-am dus la piaţă şi mă bucuram mergând pe strada centrală a oraşului. Oamenii, îndată ce m-am văzut, alergau să-mi aducă condoleanţe. Iar eu le spuneam:

- Nu accept condoleanţe; accept felicitări.

I-am auzit pe acei prieteni şi cunoştinţe şuşotind şi spunând:

- Ce păcat! Nea Petru şi-a ieşit din minţi de atâta tristeţe.

Eu m-am apropiat de ei şi le-am spus:

- Nu, nu mi-am pierdut minţile, înainte de a o vedea pe fiica mea mi le pierdusem, dar acum că am văzut-o, ştiu că trăieşte şi se află în mare slavă, cinstire şi fericire. Este în locaşul fecioarelor, la nunta cerească, a devenit mireasa împăratului Ceresc. Sunt tare bucuros şi mă consider fericit că fiica mea e aleasa Mirelui Ceresc." (Arhimandritul Filothei Zervakos)