CrestinOrtodox 02-07-2016

O povestire scurtă, Rămăşiţa vie, scrisă pe la mijlocul secolului al XlX-lea de autorul rus Turgheniev ilustrează în chip minunat dramatica mutaţie, care avea deja loc înăuntrul medicinei, de la o purtare de grijă faţă de bolnav la tratarea bolii.

Povestea vorbeşte despre o tânără femeie pe nume Lukeria, o ţărăncuţă frumoasă care e jefuită de sănătatea ei în floarea tinereţii, după un accident ciudat. Ea cade în timp ce dansa şi dezvoltă un tip de paralizie spastică, se degradează şi în cele din urmă sfârşeşte pusă într-un colţ lăturalnic al reşedinţei unui proprietar bogat. Fiul femeii, cel care deţine proprietatea, este naratorul poveştii. El fusese plecat într-o expediţie de vânătoare prin diferite ţinuturi, şi relatează feluritele experienţe pe care le-a trăit în călătoria sa. Intr-o întâlnire specială el a dat peste Lukeria, care stătea întinsă foarte tăcută pe un aşternut de paie arătând ca o icoană. Ea avea o înfăţişare nelumească şi în mod vădit suferea enorm. Prima lui reacţie a fost să-i propună s-o ducă la un spital. „Cine ştie? Poate că ai mai putea fi încă tratată." Răspunsul ei subliniază modul în care dilema cu care adesea ne confruntăm când avem înainte profesiunea medicală se conturase deja pe la mijlocul veacului al XIX-lea:

O, nu, domnule... nu mă muta într-un spital; nu mă atinge. Voi avea de îndurat acolo chinuri şi mai cumplite! Cum o să mă trateze acum?... Păi, un medic a venit aici odată; a vrut să mă exami-neze. L-am implorat, pentru numele lui Hristos, să nu mă tulbure. N-a ajutat la nimic. A început să mă întoarcă pe toate părţile, lovindu-mi mâinile şi picioarele, şi trăgându-mă încoace şi încolo. A spus: „Fac lucrul acesta pentru Ştiinţă; sunt un servitor al Ştiinţei - un om ştiinţific! Iar tu", spuse el, „efectiv n-ar trebui să mi te opui, deoarece am primit o medalie pentru lucrările mele, şi sunt lucruri simple cele cu care mă ostenesc pentru tine." Se purtă grosolan cu mine, îmi spuse numele bolii mele - un nume lung şi minunat - şi după asta plecă de acolo.

Ultima afirmaţie, „plecă de acolo", constituie o reflecţie asupra unei probleme fundamentale din asistenţa medicală oferită celor pentru care nu există un tratament: abandonarea. Conflictul pe care această poveste îl exemplifică e caracteristic unui dualism care s-a dezvoltat în cultura noastră medicală, precum şi, pe scară mai largă, în cultura occidentală. Medicina modernă are în- esenţă o bază ştiinţifică reducţionistă. Ştiinţa medicală se întemeiază pe măsuri (d.ex., tensiunea arterială, numărarea celulelor albe etc.) obiective (cantitative). Cu toate că o asemenea abordare e indispensabilă pentru diagnosticul şi tratamentul bolii, are limitările ei. Prin natura lor, experienţele emoţionale, sociale sau spirituale ale pacientului sau ale îngrijitorului sunt subiective şi calitative. Astfel, în acest model ele nu sunt „ştiinţifice" şi prin urmare sunt în principiu suspecte. In mod inevitabil, accentul pe abordarea obiectivă/ştiinţifică a mutat centrul atenţiei efortului medical pe boală înţeleasă ca lucrul vizat de tratament, independent de persoană. Ca urmare, în medicina modernă occidentală a survenit o separare între minte şi corp.

Obiectivitatea rezidă în tratarea corpului. Se poate vedea. Se poate măsura. I se poate aplica ceva măsurabil. Un astfel de empirism e parte fundamentală a practicii obişnuite din profesia medicală. O concentrare a atenţiei exclusiv pe aspectul pur fizic („obiectiv") al bolii contrazice învăţătura creştină tradiţională despre unitatea psihosomatică a omului. Prin contrast, Sfântul Ioan Scărarul, vorbind despre propriul corp, subliniază unitatea inseparabilă a trupului şi sufletului: „Cum aş putea să-l urăsc când natura mea mă rânduieşte să-l iubesc? Cum pot să mă rup de el când sunt legat de el pe veci? Cum pot să scap de el când urmează să învieze împreună cu mine?"

Recent, Susan Ashbrook Harvey a explorat înţelegerea trupului în creştinismul sirian străvechi. Ea remarcă faptul că pentru scriitorii sirieni timpurii „creştinismul era reperat în corp pentru că trupul, în înţelesul cel mai literal, era ceea ce Dumnezeu modelase la început şi locul unde Dumnezeu a ales să ne găsească în starea noastră de cădere. Acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu a lucrat prin întrupare". Ea îl citează în continuare pe Sfântul Efrem Sirul (scriitor din veacul al IV-lea): „Slavă Ţie, Celui Ce-ai îmbrăcat trupul lui Adam cel muritor şi ai făcut din el o fântână de viaţă pentru toţi muritorii!... Cu toate că sufletul există de la sine şi pentru sine, totuşi fără tovarăşul său, trupul, îi lipseşte adevărata existenţă... Căci prin simţurile însoţitorului său străluceşte şi apare în mod lămurit." Sfântul Efrem, vorbind metaforic lui Hristos despre relaţia Sa cu persoana umană, descrie uniunea intimă a sufletului cu trupul: „Sufletul e mireasa Ta, trupul e camera nupţială."

Ne-am putea întreba dacă a existat vreo preocupare paralelă privind dualismul medical în lumea seculară. George Engel, profesor de psihiatrie şi medicină la Universitatea din Rochester, a examinat fenomenul. "Scriind profetic în 1977, a abordat problema biomedicinei (d.ex., demersul reducţionist al medicinei) în care o boală devine o maladie care are cauze specifice biologice şi în ultimă instanţă moleculare. In mod fundamental, în biomedicină se pot rezolva unele lucruri dacă poate fi văzut, atins, definit şi în cazul cel mai fericit măsurat ceva. Chestiunile psihologice, emoţionale şi sociale sunt prea fine, sentimentale şi neclare şi sunt astfel excluse - favorizându-se astfel din nou dualismul minte-corp.

E interesant faptul că Engel blamează Biserica pentru crearea dualismului minte-corp în medicina modernă. El foloseşte ca justificare pentru afirmaţia sa permisiunea acordată de către Biserica Apuseană unor savanţi precum Vesalius în perioada Renaşterii pentru a săvârşi disecţii de anatomie umană. Rezultatul a fost că trupul a fost acum cedat medicilor ca responsabilitatea lor, însă mintea şi spiritul rămâneau în continuare proprietatea Bisericii. Cu acest dualism minte-corp în lucru, abordarea anatomică care s-a dezvoltat în urma Renaşterii a ajutat la crearea ideii de corp ca maşină care se descompune.
Responsabilitatea medicului este, la fel ca în cazul unui mecanic, să repare maşina.

Engel a fost îmboldit să-şi alcătuiască eseul şi de discuţia provocatoare care a avut loc la o întrunire medicală la care a luat parte. El citează o remarcă deosebit de caustică venită din partea unui participant care reprezenta perspectiva reducţionistă, o observaţie care subliniază distanţa pe care medicina modernă deja o parcursese pe calea dualistă pe la sfârşitul anului 1970: „Medicina ar trebui să se concentreze pe bolile reale şi să nu se piardă în lăstărişul psi-ho-sociologic. Medicul n-ar trebui să fie împovărat cu probleme care s-au născut din abdicarea teologului şi filosofului." Atitudinea exprimată în această remarcă reprezintă o extremă. Din nefericire, a fost extrema dominantă.

Engel face un comentariu interesant ca răspuns la această observaţie: „Faptul istoric cu care ne confruntăm este acela că în societatea modernă occidentală biomedicina nu numai că a oferit o bază pentru studiul ştiinţific al bolii, ci a devenit şi propria noastră perspectivă culturală specifică cu privire la boală - adică modelul nostru popular." Până şi pentru cei mai puţin sofisticaţi membri ai societăţii noastre, rămâne aşteptarea că e doar o chestiune de timp ca ştiinţa să găsească o soluţie pentru orice boală şi problemă de sănătate. Problema de sănătate ultimă în biomedicina o constituie moartea. Ca o progresie logică a abordării reducţioniste extreme din biomedicina, „Moartea nu mai este acum locul păcatului şi mântuirii, ci o imagine grafică pe ecranul unei maşini ce monitorizează creierul". Ca un contrapunct la biomedicina, Engel a propus un model bio-psiho-social în care îngrijirea sănătăţii sa recunoască şi să îmbrăţişeze universul mai larg al factorilor psihologici şi sociali care înrâuresc sănătatea şi definesc boala. Mai recent, odată cu dezvoltarea noii specialităţi medicale a medicinei paliative, modelul a fost extins până la a deveni unul bio-psiho-socio-spiritual, în care sunt recunoscute şi nevoile spirituale ale celor cu boli ce pun în primejdie viaţa. Procesele de îngrijire şi aspectele psiho-sociale şi spirituale ale experienţei umane sunt adesea exploatate într-o manieră utilitară pentru a administra simptomele neplăcute. „Dacă odată medicina servea ca slujnică a carităţii, acţionând în câmpul credinţei şi spiritualităţii", credinţa a devenit acum slujnica medicinei.