Stiu un om intru Hristos: Staretul Sofronie, isihastul si theologul - Carti.Crestinortodox.ro

Stiu un om intru Hristos: Staretul Sofronie, isihastul si theologul

Evaluat la 5 din 5 pe baza a 3 recenzii ale clientilor
65,00Lei
In stoc

Unul din parintii cu care Dumnezeu ne-a invrednicit a fi contemporani este Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului.

Descriere

Stiu un om intru Hristos: Staretul Sofronie, isihastul si theologul

Prezentarea cartii
Editia a doua, revazuta si adaugita

Unul din parintii cu care Dumnezeu ne-a invrednicit a fi contemporani este Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului. Ucenic al unora din cei mai mari stareti ai zilelor noastre si, prin urmare, purtator al multora din darurile acestora - dintre care ii numim pe Parintele Paisie Aghioritul, Efrem Katunakiotul, Ioannis Romanidis si, nu in ultimul rand, cel pe care Mitropolitul l-a iubit cel mai mult, Staretul Sofronie de la Essex - Inalt-Preasfintitul Ierótheos a fost daruit de Dumnezeu cu harul de a preda omului de astazi o traditie veche de veacuri, in cuvinte simple, dar precise, limpezi si pline de insuflare.

De aceea, cu mare bucurie va anuntam ca una din cartile sale cele mai importante, la care Mitropolitul a muncit nu mai putin de treizeci de ani, a fost reeditata de curand la Editura Sophia, in traducerea Parintelui Teofan (Munteanu): "Stiu un om intru Hristos. Staretul Sofronie, isihastul si theologul”.

Am numit importanta aceasta lucrare din mai multe puncte de vedere. Primul, deoarece cuprinde un portret inedit al Staretului Sofronie de la Essex, care se desprinde intai dintr-o analiza teologica amanuntita a operei sale, apoi din cuvintele pe care i le-a adresat ca sfaturi de-a lungul vremii, pe parcursul a mai bine de cincisprezece ani, cuvinte consemnate de Mitropolit, asa cum marturiseste, sub forma in care s-a alcatuit Patericul, imediat dupa ce i-au fost adresate si intiparite pe pamantul inimii sale. ...

Un al doilea portret, viu, "in miscare” este descoperit in Partea a doua a cartii, care cuprinde convorbirile dintre Staretul Sofronie si tanarul ucenic Ierótheos, insetat de "cuvintele vietii vesnice” Ioan 6:68. Desi Mitropolitul marturiseste, in cuvantul de introducere, ca este vorba de sfaturi care i-au fost adresate personal, la propriile probleme sau la cele pe care le-a intalnit la fiii sai duhovnicesti, si nu stie cat folos ar putea trage altii din ele - prin problematica larga si universala abordata, incepand cu aspecte care tin de pastorirea duhovniceasca, trecand prin lupta cu patimile, Rugaciunea mintii, trairea Liturghiei, si ajungand pana la sfaturi pentru mamele si familiile crestine, suntem incredintati ca multi vor fi cititorii care vor afla cuvant pentru sufletul lor si insuflare pentru propria lor viata.

La o a doua lectura, pentru cititorul atent se contureaza nu doar portretul Staretului, ci si al ucenicului (cu toate ca acesta din urma nu spune aproape nimic, caci nici nu era nevoie, Staretul Sofronie, prin harisma stravederii, dandu-i raspuns la toate intrebarile, inca dinainte de-a apuca sa le mai formuleze).

Cu toate acestea, indraznesc sa spun ca miza cartii este mai mult decat atat. Anume, personajul principal nu este nici Staretul Sofronie cel descris in carte, nici ucenicul care descrie. Ci insasi relatia dinamica a uceniciei pe langa un mare staret, primirea, picatura cu picatura si suvoi cu suvoi a Traditiei, predarea Predaniei de la Staretul cel purtator catre ucenicul cel nestiutor, nasterea intr-un suflet muncit de ganduri si de patimi a primelor scantei ale Rugaciunii mintii in inima, la care suntem, cu uimire, martori, intr-un act miscator de dezvelire de sine a sufletului tanarului ieromonah.

Si inca, prin insusi faptul ca este o carte scrisa la persoana I, avem privilegiul de-a co-participa la trairile autorului, fiindu-i alaturi in aceasta calatorie catre Inviere, la brat cu Staretul Sofronie, pe drumeagul cel ingust si marginit de ierburi inalte din preajma Manastirii de la Essex...
Anca Stanciu

Specificaţii

  • Editor: Sophia
  • ISBN: 9789731363745
  • An aparitie: 01 Ianuarie 2013
  • Numar pagini: 456
  • Dimensiuni: 17 x 24 cm

Recenzii ale clientilor

Evaluat la 5 din 5 pe baza a 3 recenzii ale clientilor
Distribuirea evaluarilor
5 stele
3
4 stele
0
3 stele
0
2 stele
0
1 stele
0
Scrie o recenzie
Afiseaza 3 din 3 recenzii ale clientilor
  • CrestinOrtodox 25-07-2016
    5 din 5 stele
    Preafata scrisa de IPS Ierotheos

    Ca urmaşi ai Prorodlor şi Apostolilor în trăirea lui Dumnezeu, în theologie şi în ştiinţa pastoraţiei, Părinţii Bisericii au dobândit aceeaşi experienţă şi theologie cu a Prorodlor şi Apostolilor, astfel fiindu-ne transmisă şi nouă ştiinţa duhovnicească cea de veacuri, prin care să ajungem la cunoaşterea lui Dumnezeu şi la trăirea vieţii veşnice.

    Sfântul Grigorie Palama, marele Părinte al Bisericii, scrie că sfinţii sunt de-un-cuget, iar noi va trebui să-i urmăm cu încredinţare. Căci, precum spune, adevărata cucernicie este a nu-i tăgădui pe purtătorii-de-Dumnezeu Părinţi ai noştri.

    Trebuie să menţionăm aici că îi numim „Părinţi" pe cei dăruiţi cu Harul de a-i renaşte pe oameni, de a le transmite viaţa lui Dumnezeu şi de a-i face fii ai lui Dumnezeu. La fel cum viaţa biologică se transmite din generaţie în generaţie prin organisme vii, ajunse la maturitate, tot astfel şi viaţa duhovnicească se transmite din neam în neam prin Părinţii duhovniceşti - aceste „organisme vii" duhovniceşte, care ne tămăduiesc sufletele şi ne fac fii ai lui Dumnezeu-Tatăl, mădulare vii ale Bisericii, Trupul lui Hristos. Iar acest lucru se săvârşeşte prin theologia empirică, dobândită din trăirea revelaţiei. Prin „organismele vii", theologia vie naşte fii ai lui Dumnezeu.

    In rândul Părinţilor îi aflăm deopotrivă şi pe Marii Părinţi ai Biseri-, di, cei dăruiţi atât cu vederea-lui-Dumnezeu, cât şi cu alte două harisme: capacitatea intelectuală (aşa-numita inteligenţă intelectuală), precum şi cunoaşterea culturii epocii lor -fiind astfel capabili să-i înfrunte pe eretici, care se întemeiau pe filosofie şi raţiune. Aşadar, semnele distinctive ale Marilor Părinţi sunt theologia empirică vie, capacitatea intelectuală şi cultura vremii lor.

    Aşa înţelegem şi diferenţa dintre nevoitorii cei sfinţi, care au dobândit o cunoaştere empirică a lui Dumnezeu (precum Părinţii Patericului, care printr-un cuvânt îi renăşteau pe oameni, de vreme ce cuvântul pe care îl rosteau era „cuvânt al lui Dumnezeu") - şi Marii Părinţi, cei ce, pe lângă cunoaşterea empirică a lui Dumnezeu, sunt dăruiţi şi cu o inteligenţă pătrunzătoare, cunoscând totodată şi curentele filosofice ale vremii lor. La întâiul Sinod Ecumenic erau prezenţi Părinţi şi Mărturisitori care săvârşeau minuni (Sfântul Spiridon, Sfântul Nicolae şi alţii), însă cel ce a înfruntat erezia lui Arie a fost Marele Athanasie, tânăr diacon pe atunci, căci erezia aceasta se sprijinea pefilosofie şi speculaţie raţională.

    Un asemenea Mare Părinte al vremurilor noastre a fost şi Arhimandritul Sofronie Şaharov. S-a învrednicit de mari harisme - precum pomenirea morţii, plânsul, Rugăciunea minţii (noetică) şi vederea-lui-Dumnezeu. Totodată, era înzestrat şi cu deosebite capacităţi intelectuale, fiind astfel capabil să exprime această theologie harismatică, şi cunoştea curentele filosofice ale vremii sale, cărora era în măsură să le răspundă printr-un cuvânt binecuvântat şi de-Dumnezeu-însuflat. Astfel, a devenit Părinte şi învăţător a-toată-lumea, care, din isihia chiliei sale şi din mănăstirea sa, întreaga lume a slujit, mii de oameni a odihnit, a renăscut prin cuvântul său mulţime de fii duhovniceşti, i-a născut din nou după Dumnezeu, i-a învăţat theologie şi le-a vădit tainele Duhului, a adus în zilele noastre experienţa cea de veacuri - viaţa Prorocilor, Apostolilor şi Părinţilor -, a lăsat o moştenire binecuvântată şi, într-un cuvânt, a fost şi este un far luminos care răspândeşte în lumea întreagă Lumina lui Hristos.

    Ii dau slavă lui Dumnezeu că m-a învrednicit să-l întâlnesc şi să fiu legat de el în Duh, limpezindu-mi toate frământările duhovniceşti pe care le aveam. Am cunoscut în el un liturghisitor plin de evlavie, un mare theolog empiric şi un Părinte duhovnicesc încercat, a cărui lucrare îl arăta a fi deopotrivă şi maică duhovnicească, după cuvântul Apostolului Pavel: „Feţii mei, pe care iarăşi cu durere vă nasc, până ce Hristos va lua chip întru voi!" (Galateni 4-.19). Această binecuvântare este pentru mine o mare responsabilitate duhovnicească, şi nu ştiu ce răspuns voi da pentru un asemenea dar. Cer, pentru aceasta, rugăciunile tuturor celor ce vor citi această carte. Dincolo de toate, Fericitul Stareţ m-a învăţat ce este theologia ortodoxă şi isihia, şi care este calea prin care dobândim cunoaşterea personală a lui Dumnezeu.

    Cartea de faţă oferă o încercare de a tâlcui învăţătura Stareţului Sofronie prin intermediul theologiei Părinţilor Bisericii - precum Sfântul Grigorie Theologul, Sfântul Simeon Noul Theolog, Sfântul Grigorie Palama şi alţi Părinţi - şi, de asemenea, de a înfăţişa legătura sa cea în Har cu oamenii, relaţia de fiecare zi cu ei, spre a se arăta astfel că sfinţii nu au fost nişte theologi cerebrali, de birou, ci cu adevărat tămăduitori ai poporului lui Dumnezeu, distingându-se printr-o mare simplitate a vieţii. Fiinţa lor era adunată întru una; trăiau şi exprimau simplitatea lui Dumnezeu.

    Ţin să-mi exprim bucuria pentru traducerea acestei cărţi în limba româna, în special din două motive. Cel dintâi, pentru că românii se disting prin evlavia lor - după cum însumi m-am putut încredinţa cu prilejul numeroaselor vizite în România, şi din comuniunea duhovnicească pe care o am cu monahi şi mireni binecuvântaţi, ce se disting prin dumnezeiască însuflare -precum şi datorită faptului că unul din fiii duhovniceşti ai Stareţului Sofronie este Părintele român Rafail Noica, frate al meu duhovnicesc, împreună cu care mulţi ani de zile gustat-am din iubirea Stareţului.

    Al doilea motiv este că Stareţul Sofronie nutrea o dragoste osebită faţă de Cuviosul Paisie Velicikovski, cel care a predanisit viaţa isihastă în mănăstirile Moldovei, şi căruia, într-un anume fel, Părintele Sofronie îi este urmaş în ceea ce priveşte viaţa duhovnicească, învăţătura şi trăirea Rugăciunii minţii (noetice). Mulţumesc călduros Părintelui Teofan Munteanu - un preot evlavios care se distinge prin râvna pentru cele sfinte şi prin simplitatea vieţii, pe care le transmite fiilor săi duhovniceşti - pentru traducerea acestei cărţi cu ajutorul monahiilor de la Sfânta Mănăstire Nera, şi cu excepţionala colaborare a Tatianei Petrache şi Ancăi Stanciu. Mă rog Domnului să îi binecuvânteze îmbelşugat.

    Incheind, voi repeta la rândul meu ceea ce spunea cândva un oarecare savant - cuvânt ce poate fi aplicat deopotrivă şi în aspectele duhovniceşti - că, deşi suntem mărunţi, avem privilegiul de a fi purtaţi pe umerii acestor uriaşi ai Duhului care sunt Părinţii Bisericii noastre, şi astfel să putem privi mai departe, simţind împărăţia lui Dumnezeu care vine.

    Scris la Nafpaktos, în 26 februarie 2012,
    în Duminica Lăsatului sec de brânză,
    când facem pomenirea izgonirii lui Adam din Rai
    în nădejdea reîntoarcerii noastre acolo.

    +IEROTHEOS, Mitropolit al Nafpaktosului

  • CrestinOrtodox 04-06-2015
    5 din 5 stele
    Referinţe la theologia Stareţului Sofronie

    Celălalt ucenic al său, Arhimandritul Zaharia Zaharou, în cartea Hristos, Calea vieţii noastre1, prezintă într‑un mod remarcabil întreaga theologie a Stareţului Sofronie, analizând sistematic felul în care s‑a sedimentat experiența sa văzătoare de cele dumnezeieşti.

    Alături de prolog și introducere, cartea cuprinde opt capitole, în care sunt descrise opt elemente fundamentale ale theologiei Stareţului Sofronie, care este o theologie a Bisericii. Le vom enumera aici cu o scurtă prezentare a fiecăruia dintre ele, pentru a pune în lumină și dintr‑un alt unghi valoarea deosebită a theologiei Stareţului Sofronie.

    În primul capitol este analizat „înțelesul principiului ipostatic și plinirea lui în viaţa omului”. Studiul începe de la Dumnezeul Treimic și de la relațiile dintre cele trei Ipostasuri, și ajunge la om, care este zidit după chipul Cuvântului. În perihoreza celor trei Ipostasuri, Stareţul Sofronie întrezăreşte „caracterul dumnezeieștii smerenii a Ipostasurilor”. Apoi, consideră că omul, zidit fiind după chipul lui Dumnezeu, are înlăuntrul său pornirea de a‑L cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, Prototipul zidirii sale, și are capacitatea de a dobândi viața cea dumnezeiască. Fireşte, pe această cale există și primejdia înșelării, anume a‑L căuta pe Dumnezeu într‑un absolut suprapersonal, iar nu în Persoana lui Hristos – căci prin Hristos putem dobândi cunoașterea celorlalte Persoane.

    În cel de‑al doilea capitol se vorbește despre kenoza Cuvântului, cea de‑a doua Persoană a Sfintei Treimi, Care S‑a făcut om și Și‑a asumat ceea ce este stricăcios și muritor în firea omenească, precum și despre kenoza pe care fiecare creștin trebuie să o trăiască, după chipul lui Hristos, kenoză ce constă în păzirea poruncilor lui Hristos și dobândirea dragostei lui Dumnezeu până la ură de sine.

    În cel de‑al treilea capitol este expusă învățătura Stareţului Sofronie despre măreția omului, ca fiind cel zidit după chipul lui Dumnezeu, precum și despre nimicnicia lui, ca fiind cel ce a căzut într‑o vieţuire plină de patimi şi sortită morţii. Astfel, se vorbește despre evenimentul morții, despre harisma pomenirii morţii şi despre depășirea morții, despre tânguire și lacrimi.

    În cel de‑al patrulea capitol se analizează învățătura Stareţului Sofronie privitoare la taina căilor mântuirii, făcându‑se referire la cele pe care le‑a trăit, le‑a scris și le‑a grăit legate de primirea Dumnezeiescului Har, de pierderea și redobândirea lui. Acest drum este, în realitate, cunoașterea căii lui Hristos.

    În cel de‑al cincilea capitol este înfăţişată învățătura Stareţului despre calea monahismului. Se prezintă monahismul ca o harismă a Duhului Sfânt, făcându‑se referire la făgăduințele monahale – ascultarea, fecioria (sau întreaga‑înţelepciune) și neagoniseala – precum și la paternitatea duhovnicească, văzută ca slujire a împăcării omului cu Dumnezeu.

    În cel de‑al șaselea capitol este redată învățătura Stareţului despre isihasmul ortodox, vorbindu‑se despre Rugăciunea lui Iisus şi nevoinţa ei, despre isihia minţii – care reprezintă punctul central al isihasmului ortodox – și despre izbăvirea omului de imaginaţie.

    În cel de‑al șaptelea capitol se analizează trecerea creștinului și a monahului din tărâmul psihologic în cel ontologic. Se vorbește aici despre pocăință, care începe în tărâmul psihologic‑etic, și despre nașterea din nou a omului, în tărâmul ontologic, când omul ajunge până la vederea Luminii celei nezidite. Se face referire la învățătura Stareţului Sofronie despre smerenia ascetică şi cea dumnezeiască, și conținutul ontologic al persoanei.

    În final, în cel de‑al optulea capitol este redată învățătura Stareţului despre rugăciune ca fiind cale a creaţiei, comuniune între persoane, despre rugăciunea curată, despre rugăciunea pentru întreaga lume ca osebită vădire a principiului ipostatic și despre dragostea de vrăjmași ca fiind criteriu al adevărului.

    În epilog se analizează principiul fundamental al Cuviosului Siluan Athonitul, care a fost şi elementul de temelie al vieții Stareţului Sofronie: „Ține‑ți mintea în iad, și nu deznădăjdui”. Se vorbeşte despre această neobişnuită şi desăvârșită formă de lucrare a pocăinței, ce uneşte petrecerea minții în iad cu darul nădejdii în Dumnezeu, prin care este alungată deznădejdea.

    Cartea Arhimandritului Zaharia prezintă în mod elocvent și lesne de înţeles întreaga theologie a Stareţului Sofronie, theologie ce nu e altceva decât trăirea personală a Stareţului. Conținutul acestei theologii este energia‑lucrarea Duhului Sfânt, iar expresia ei a luat naştere prin îngemănarea elementelor ce compuneau personalitatea Stareţului, formarea sa culturală şi cunoașterea pe care o dobândise în privinţa curentelor filosofice și religioase ale vremii sale.

    În Introducerea sa, Părintele Zaharia scrie: „Stareţul a fost împodobit cu multe și mari daruri ale Duhului Sfânt. Dintre toate, cel mai însemnat era cuvântul lui Dumnezeu ce izvora din inima sa adăpată de rugăciune. A fost un om al Cuvântului. Fiecare apropiere de el era un prilej de a te deschide vieţii şi contemplării, iar orice cuvânt al său, până şi cel mai obişnuit, avea o încredinţare în duh. Se ruga îndelung, din adâncul sufletului, pentru cei ce pătimeau, şi se bucura mult atunci când minunea se săvârşea – cuvântul şi rugăciunea sa prefăcând inimile. Se lupta să le poată împuţina durerea, dar adevăratul ţel pentru împlinirea căruia s‑a dăruit pe sine până în sfârşit a fost slujirea celei mai mari şi mai însemnate minuni a existenţei noastre trecătoare: unirea fiinţei omeneşti cu Duhul Dumnezeului Celui Viu şi Veşnic”.[1]

    Cele expuse mai sus sunt neîndestulătoare spre a înfăţişa în toată deplinătatea ei personalitatea Stareţului Sofronie, theologia sa și felul în care îi întâmpina pe oamenii care veneau să‑l caute din întreaga lume. El însuși vorbea patru limbi: rusa, franceza, greaca și engleza; avea o mare experiență duhovnicească și putea să înţeleagă foarte bine pe orice eterodox sau persoană de altă religie, pe atei şi pe credincioși, pe evlavioși şi pe anarhişti, pe tineri și pe bătrâni, pe laici și pe clerici, pe monahi şi pe mireni.

    Și a venit vremea ca acest soare duhovnicesc să apună – sau, mai bine zis, să răsară întru Împărăția lui Dumnezeu, pe care o cunoștea din repetatele ei arătări. A adormit precum a învățat, precum s‑a rugat, precum a slujit. Când și‑a simțit sfârșitul, a zis: „I le‑am spus pe toate lui Dumnezeu. Am isprăvit tot ce aveam de făcut. Acum trebuie să plec”. A trimis o scrisoare Patriarhului Ecumenic Bartholomeu, sub a cărui jurisdicție se află Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul, cerându‑i binecuvântarea pentru a se strămuta „la dorita Lumină a Învierii lui Hristos”.[2] Aceasta vădeşte totodată cugetul său bisericesc.

    Puțin înainte de a adormi, a spus: „Nu mai pot aștepta”. A dat ultimele poveţe obştii, luându‑şi rămas bun de la toți. Și‑a încrucișat mâinile și a așteptat pe pat, rugându‑se şi pregătindu‑se pentru întâlnirea cu doritul Hristos.

    Când l‑am văzut în sicriu în timpul slujbei de înmormântare, mi‑am dat seama că avea aceeaşi stare, aceeaşi expresie ca atunci când se ruga, şi mai ales când liturghisea, când îi învăța pe ceilalți, descoperindu‑le tainele Împărăției lui Dumnezeu. Iar aceasta vădea unirea, în viața sa, între teorie și practică, între pustie și societate, între Dumnezeiasca Liturghie și sfințita isihie, între tăcere și purtarea firească în comunitate, între viață și moarte. Mâinile lui aveau culoarea chihlimbarului, ca și cum ar fi răspândit lumină. Astfel, ca preot‑slujitor, a trecut din biserica cea zidită în Biserica cea nezidită, de unde ne binecuvântează, se roagă și ne așteaptă.

    La o cuvântare ținută în America, Părintele Zaharia a primit, printer alte întrebări, și aceasta: „Părinte, ați putea să ne spuneți ceva legat de ultimele zile ale Părintelui Sofronie?” Răspunsul pe care l‑a dat arată că sfârșitul existenței pământești a Stareţului Sofronie a fost pecetluirea întregii sale vieți. Îl redăm în totalitate, fiind deosebit de grăitor:

    „Nu știu ce să spun. Noi aveam atât de ușor acces la el! Eu însumi aveam cheia de la casa lui; puteam intra oricând, ziua sau noaptea. Dacă doream să‑l întreb ceva şi dormea, trebuia doar să îi zgâlțâi fotoliul şi atunci deschidea ochii şi spunea: «Şto? Ce?» şi într‑o clipită primeam un cuvânt care cu adevărat îmi insufla inima. Noi aveam atât de ușor acces la el, dar nu pierdeam niciodată din vedere faptul că el era altfel, că era «un om al lui Dumnezeu» – toată ființa sa era răpită în Dumnezeu.

    Plin de noblețe şi bun precum era, când vorbea cu mine în rusă sau în greacă, niciodată nu mi se adresa la singular, ci întotdeauna la plural. De obicei facem acest lucru cu oamenii mai în vârstă decât noi. (În engleză, însă, nu există deosebire între limbajul formal şi cel familiar.) Părintele era aspru cu noi când vedea în noi mândrie, pentru că știa că dacă nu «ne‑o servea», am fi suferit o cădere zdrobitoare. Altfel era foarte iubitor şi foarte bun. Obișnuiam să mergem şi să‑l «obosim», mai cu seamă eu, pentru că eram foarte vorbăreț şi aveam o mulțime de întrebări. Una dintre maicile noastre şi cu mine eram cei care îl oboseam cel mai mult. Părintele Sofronie a numit‑o un butoi de întrebări, şi altă maică mi‑a spus: «De aceea a ajuns acum un butoi de răspunsuri!» Când obosea, ca să ne spună că e de ajuns, obișnuia să recite o foarte frumoasă poezioară în rusește: «Permiteți‑mi să‑mi exprim recunoștința şi cu mulțumită din inimă să‑mi iau rămas bun.»

    M‑am dus să‑l văd cu două săptămâni înainte de a muri. Pe atunci construiam cripta unde vom fi înmormântaţi şi, desigur, Părintele Sofronie avea să fie primul. Pereții şi acoperișul erau gata, dar dedesubt era plin de noroi, întrucât nu era încă pardoseală. Pe când mă însoțea spre uşă, s‑a uitat la criptă şi m‑a întrebat: «Cât timp le mai ia ca s‑o termine?» Am răspuns: «Părinte, încă două săptămâni, cred.» Atunci mi‑a spus: «Hm! Mie mi‑e greu să aștept chiar şi o oră: I‑am spus totul Domnului; acum trebuie să mă duc.» Trebuie să fie minunat să simți în inima ta că ai vorbit cu Domnul până la capăt şi aceasta rămâne în veșnicie şi ești gata să te duci. În ceea ce mă privește, eu am simţământul că nu am vorbit niciodată cu Domnul.

    Cam cu o săptămână înainte de a muri, m‑am dus să‑l văd din nou. Era deja la pat, în timp ce înainte stătea întotdeauna într‑un fotoliu. Mi‑a spus: «Ai scris cartea pe care ţi‑am cerut să o scrii?». Îmi ceruse să scriu o carte pe care am reușit să o public abia vara trecută. I‑am spus că scrisesem două capitole şi i‑am explicat care era cuprinsul lor. Mi‑a spus: «Trebuie să le pui la început» şi apoi a adăugat: «Am să‑ţi spun cele patru idei central ale teoriei mele despre persoană.» Pe scurt, mi‑a expus toată teoria sa privitoare la «principiul ipostatic», cum îi spune el. Era aproape de lungimea unei pagini, dar absolut fundamentală – patru idei. Şi mi‑a spus cum să scriu cartea în continuare.

    Cu patru zile înainte de a muri, a închis ochii şi nu a mai vorbit cu noi. Faţa îi era luminată şi fără să trădeze vreun patetism, dar plină de încordare; avea aceeași expresie ca atunci când slujea Liturghia. Nu toți din obște au mers înăuntru să‑l vadă, doar Părintele Chiril, eu, Părintele Nicolae şi Părintele Serafim. Cu două sau trei săptămâni înainte de a muri, a chemat în bucătăria din casa lui pe fiecare din obște, pe rând, timp de câte o oră, ca să stea de vorbă cu el pentru ultima oară. Dar noi, cei patru, aveam cheia de la uşa lui şi mergeam să‑l vedem la fiecare câteva ore. Intram şi spuneam: «Blagoslovitie, otci», «Blagosloviți, Părinte». Nu deschidea ochii, nici nu rostea vreun cuvânt, dar îşi ridica mâna şi ne binecuvânta fără cuvinte, şi am înţeles că se ducea. Așa că mi‑am dat seama că trebuie să‑I dau drumul. Înainte obișnuiam să mă rog ca Dumnezeu să‑i lungească bătrânețile, precum spunem în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare: «to geras perikrateson» – «pre cei bătrâni întăreşte». Dar în acele zile vedeam că se duce, așa că am început să zic: «Doamne, dăruiește din plin robului Tău intrare în Împărăția Ta.» Mă rugam cu cuvintele Sfântului Petru din a doua sa Epistolă (II Petru 1:11). Așa că spuneam mereu: «O, Dumne zeule, dăruiește din plin intrare în Împărăție robului Tău şi așază sufletul său dimpreună cu Părinţii săi» şi pomeneam numele tuturor celor dimpreună cu el nevoitori, pe care știam că‑i avusese apropiați în Sfântul Munte, începând cu Sfântul Siluan şi apoi toți ceilalți.

    În ultima zi m‑am dus să‑l văd la șase dimineaţa. Era duminică şi eu slujeam prima Liturghie, în timp ce Părintele Chiril, dimpreună cu ceilalți preoți, trebuia să o slujească pe cea de‑a doua. (Din motive practice, în mânăstirea noastră, duminica avem două Liturghii.) Mi‑am dat seama că avea să ne părăsească în acea zi. Am plecat şi am început proscomidia; citirea Ceasurilor a început la ora șapte, apoi a urmat Liturghia. În timpul Liturghiei, am rostit doar rugăciunile Anaforalei, pentru că la noi la mânăstire avem obiceiul să le citim cu voce tare; în rest, mă rugam neîncetat: «Doamne, dăruiește din plin robului Tău intrare în Împărăția Ta.» Acea Liturghie a fost cu adevărat altfel decât toate celelalte. În clipa în care am spus «Sfintele, sfinților», Părintele Chiril a intrat în altar. Ne‑am privit unul pe altul, el a început să plângă, şi am înțeles că Părintele Sofronie se dusese. Întrebând când a plecat, am aflat că se întâmplase tocmai în timp ce citeam Evanghelia. M‑am dus deoparte, pentru că Părintele Chiril voia să‑mi vorbească; mi‑a zis: «Împărtăşeşte‑te, împărtășește credincioșii şi apoi anunță plecarea Părintelui Sofronie şi slujește primul parastas; şi eu am să fac la fel la a doua Liturghie.» Așa că am sfărâmat Agnețul, m‑am împărtăşit, i‑am împărtăşit pe credincioși, şi am încheiat Liturghia. (Nu știu cum am dus‑o la bun sfârșit.) Apoi am ieșit şi am spus oamenilor: «Dragii mei frați, Hristos, Dumnezeul nostru, este semnul lui Dumnezeu pentru toate neamurile veacului acestuia, pentru că în cuvântul Lui aflăm mântuire şi răspuns tuturor nedumeririlor noastre omenești. Dar sfinții lui Dumnezeu sunt şi ei un semn pentru cei din vremea lor. Un astfel de Părinte ne‑a dăruit Dumnezeu în persoana Părintelui Sofronie. În cuvântul său noi am găsit răspuns nedumeririlor noastre. Şi acum trebuie să facem precum ne învață Liturghia, să mulțumim şi să ne rugăm cu stăruință, să cerem. Așadar, să mulțumim lui Dumnezeu, Care ne‑a dăruit un așa Părinte, şi să ne rugăm pentru odihna sufletului său. Binecuvântat este Dumnezeul nostru… », şi am început parastasul.

    L‑am ținut în biserică timp de patru zile, pentru că cripta nu era încă terminată şi mormântul nu era încă zidit. În tot acest răstimp l‑am lăsat descoperit în biserică şi am citit fără întrerupere Sfintele Evanghelii, de la început până la sfârșit, iară şi iară, precum este obiceiul pentru preoți. Citeam Sfintele Evanghelii, parastase şi alte rugăciuni; țineam slujbele, Liturghia, şi el era acolo, în mijlocul bisericii, timp de patru zile. (Era, într‑adevăr, ca de Paşti, o atmosferă atât de minunată şi binecuvântată!) Toţi se rugau cu insuflare. Aveam un prieten, un arhimandrit, care obișnuia să vină la mânăstire în fiecare an şi să stea câteva săptămâni pe timpul verii: Părintele Ierotheos Vlahos, care a scris «O noapte în pustia Sfântului Munte». Acum e mitropolit. De cum a auzit că a murit Părintele Sofronie, a şi venit. A simțit care era atmosfera şi mi‑a spus: «Dacă Părintele Sofronie nu este sfânt, atunci nimeni nu e sfânt!» S‑a întâmplat ca printre oaspeții noștri să fie şi câţiva monahi din Sfântul Munte, care veniseră să‑l vadă pe Părintele Sofronie, dar nu l‑au mai aflat în viaţă. Părintele Tihon de la Simonopetra era unul dintre ei.

    Ori de câte ori veneau în Anglia din motive medicale, grecii aveau obiceiul să vină pe la mânăstire pentru ca Părintele Sofronie să le citească o rugăciune, pentru că mulți se vindecau. Toți povestesc asemenea întâmplări. Doi dintre ei, în semn de recunoștință, au construit chiar o biserică în Grecia, închinată Sfântului Siluan. A doua sau a treia zi după moartea Părintelui Sofronie, a venit o familie din Thesalonic cu un copil de treisprezece ani. Avea o tumoare pe creier şi trebuia să fie programat la operație în ziua următoare. Părintele Tihon, de la Simonopetra, a venit la mine şi mi‑a zis: «Oamenii aceștia sunt tare necăjiți, au venit şi nu l‑au mai găsit pe Părintele Sofronie în viaţă. Nu vreți să le citiţi câteva rugăciuni pentru copil?» I‑am spus: «Haideți să mergem împreună. Veniți şi citiți cu mine. O să citim câteva rugăciuni în celălalt paraclis.» Ne‑am dus şi am citit rugăciunile pentru copil şi, la sfârșit, Părintele Tihon a spus: «Știți, de ce nu‑l treceți pe copil pe sub sicriul Părintelui Sofronie? O să se vindece. Ne pierdem vremea citind rugăciuni.» I‑am spus că eu nu pot face aceasta, pentru că oamenii ar putea spune că nici nu a murit bine Părintele şi noi deja încercăm să încurajăm canonizarea lui. «Așa că, faceți‑o sfinţia voastră!» i‑am spus. «Sunteți un monah athonit; nimeni nu poate să spună nimic.» A luat copilul de mână şi l‑a trecut pe sub coșciug. În ziua următoare au operat copilul şi n‑au găsit nimic. Au închis craniul şi au spus: «Diagnostic greșit. Probabil că a fost o inflamație.» S‑a întâmplat că băiatul era însoţit de un doctor din Grecia, care avea radiografiile pe care se vedea tumoarea. El le‑a spus: «Noi știm foarte bine ce înseamnă acest diagnostic greșit.» Săptămâna următoare, toată familia copilului a venit la mânăstire, să aducă mulțumiri la mormântul Părintelui Sofronie. Copi lul a crescut, are acum douăzeci şi unu de ani şi este foarte bine. Când au venit să mulțumească, în săptămâna următoare, au aflat în mijlocul bisericii sicriul maicii Elisabeta, cea mai bătrână monahie a mânăstirii, în vârstă de o sută şi un an. Murise cu exact treisprezece zile după Părintele Sofronie. Familia a zis: «Hm! De fiecare dată când venim aici, găsim pe cineva plecat dintre noi, așezat în mijlocul bisericii.»

    Acestea sunt câteva lucruri pe care voiam să vi le împărtășesc despre ultimele zile ale Părintelui Sofronie. Nu am fost niciodată atât de deschis precum am fost cu dumneavoastră în aceste câteva zile, iertați‑mă. Deși dragul nostru episcop m‑a prevenit că preoții săi sunt atât de buni încât mă vor face să mă deschid cu totul, nu mi‑am luat nici o măsură de precauție.”[3]

    Viața Părintelui Sofronie a fost o minune a lui Dumnezeu pe pământ, o mărturie a existenței Lui, iar adormirea i‑a fost slăvită, vrednică de viața cea luminoasă pe care a trăit‑o. O adeverește şi mijlocirea sa cea de‑minuni‑făcătoare.

  • Monica Slavescu 09-03-2014
    5 din 5 stele
    Staretul Sofronie in viata de zi cu zi

    Printre cititorii cărţilor Stareţului Sofronie sunt unii care îl consider un mare theolog - cum, de altfel, a şi fost -, dar totodată îşi închipuie că, negreşit, era o persoană la care cu greu se putea ajunge, în realitate însă lucrurile stăteau cu totul altfel. Când îl întâlneai, vedeai un nevoitor a cărui viaţă, adunată întru una, vădea simplitate şi curăţie, un om autentic şi original, cu adevărat liber de orice fel de patimi, îndoieli sau formalism.
    Stareţul Sofronie a trecut prin multe experienţe în viaţă, şi omeneşti, şi dumnezeieşti. Nu era înclinat să scrie despre ele, dar a făcut-o când a fost nevoie.
    La momentul apariţiei primei ediţii a cărţii Stareţului Sofronie despre Cuviosul Siluan, citind-o, s-a născut în adâncul meu dorinţa de a-1 cunoaşte personal pe autor. In vremea aceea trăia în Anglia, la Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Essex, şi mi-am pus în gând să-1 vizitez. Pe atunci avea în jur de 80 de ani, dar era în putere, în ciuda bolilor care îl chinuiau. Primea pe toţi care-1 căutau, stătea de vorbă cu oamenii, spovedea - desigur, nu pe mulţi -, slujea în fiecare duminică, adesea şi sâmbăta, lucra la ultimele lui cărţi, lua masa împreună cu noi în trapeza mănăstirii, ţinea sinaxe cu monahii, călătorea când şi când pentru a cerceta alte comunităţi care îl invitau, vizita uneori casele unor cunoscuţi din oraşele învecinate ş.a. Era un om foarte viu şi răspândea pretutindeni optimism.

    In vremea aceea, pe când mi s-a născut dorinţa de a-l cunoaşte pe Stareţ, treceam printr-o perioadă dificilă (din multe şi felurite motive, pe care le voi aminti în continuare). Totuşi, m-am dus în Anglia să-l întâlnesc; aceasta s-a petrecut pentru prima oară în 1976, în urmă cu treizeci şi unu de ani. Am rămas atunci la mănăstire cam o lună şi jumătate, şi după aceea mulţi ani de-a rândul m-am întors aici aproape în fiecare vară, bucurându-mă de părtăşia duhovnicească cu marele şi pururea-pomenitul Stareţ.

    Intâmpinarea oaspeţilor
    Oricine venea la mănăstire simţea că este primit de monahi, după porunca Stareţului, ca o persoană unică, aparte. Când ştia la ce oră trebuie să sosească un cunoscut, Stareţul îi ieşea în întâmpinare să-l salute ori trimitea vreun monah să-i transmită dragostea şi recunoştinţa sa pentru că făcuse o călătorie atât de lungă ca să ajungă la dânsul. Cerea ca toţi să fie trataţi cum se cuvine, astfel încât fiecare să se simtă ca la el acasă.

    Dumnezeiasca Liturghie-Rugăciunea
    Centrul duhovnicesc al mănăstirii şi al vieţii Stareţului era Dumnezeiasca Liturghie - şi deşertarea jertfelnică de sine trăită în cadrul acesteia. Liturghisea în fiecare duminică, adeseori şi sâmbăta, iar în celelalte zile în care se slujea Liturghia se împărtăşea.
    Atunci când slujea, întreg trupul şi sufletul îi erau pe deplin adunate întru sine, ca într-un pumn strâns. Era vădit că avea mintea adâncită în inimă, încât parcă nici nu îndrăzneai să-1 priveşti, cu atât mai puţin să-i vorbeşti. Mişcările îi erau blânde, pline de sfinţită cuviinţă. Binecuvânta poporul cu conştiinţa gestului săvârşit, privindu-i pe toţi cei din jur. Rostea ecfonisele cu o asemenea cadenţă şi tonalitate, încât oricine le putea urmări cu uşurinţă - căci, precum bine ştim, când cineva rosteşte sau cântă prea repede ori prea lent, mintea fuge de la înţelesurile cuvintelor. Se simţea că Stareţul se ruga atât cu raţiunea, când rostea rugăciunile liturgice, cât şi cu mintea (nous), care i se afla neîncetat în inimă. De multe ori, la Dumnezeiasca Liturghie se adâncea întru sine, îndeosebi la citirea Apostolului, şezând puţin în scaun pentru a se odihni, dar fără să aţipească, căci avea conştiinţa a tot ce se petrecea în biserică.
    Rugăciunea pe care o rânduise să se facă zi de zi în biserică, la care adesea era şi el prezent, se săvârşea într-o atmosferă de adâncă străpungere a inimii, ce năştea pocăinţă şi simţirea prezenţei lui Dumnezeu.

    Convorbirea şi spovedania
    Dăruia ore întregi pentru a sta de vorbă cu ceilalţi despre diverse probleme duhovniceşti. îndeobşte avea două feluri de a deschide dialog cu oamenii.
    Cel dintâi era atunci când cineva îl ruga anume să se întâlnească şi să discute vreo chestiune importantă care-l frământa. De obicei, Stareţul primea rugămintea şi-l chema când găsea vreme potrivită, întreba cât avea să rămână oaspetele la mănăstire şi, în funcţie de asta, rânduia şi timpul întâlnirii; de multe ori, această întrevedere avea loc în ziua dinaintea plecării. După cum am înţeles, o făcea cu un scop anume: voia să-l lase pe vizitator să intre mai întâi în atmosfera mănăstirii, să primească duhul ei întreg, să se roage, să se spovedească la duhovnicii mănăstirii, să se străpungă de duhul pocăinţei ce se făcea simţit în mănăstire, să i se curăţească mintea; abia după toate acestea ogorul sufletului îi era pregătit spre a-i primi cuvântul.
    Intâlnirea avea loc în micul birou al mănăstirii. Inainte de a începe, fiind încă în picioare, Stareţul făcea o rugăciune, rostind rar şi apăsat împărate Ceresc, pentru ca discuţia să fie binecuvântată. Pe toate le aşeza sub acoperământul şi lucrarea lui Dumnezeu. Apoi, făcând o mică introducere, îşi mărturisea bucuria de a-1 întâlni pe oaspete şi adesea, fără ca acesta să-şi dea seama, călăuzea discuţia spre întrebarea sau problema pentru care venise. Când interlocutorul dorea să se şi spovedească, Stareţul îşi punea epitrahilul cu mişcări lente, citea slujba spovedaniei într-un ritm foarte domol şi, după ce asculta mărturisirea, spunea un cuvânt tămăduitor, de-Dumnezeu-însuflat - căci spovedania nu era o discuţie oarecare, ci Stareţul grăia ceea ce-i descoperea Dumnezeu, primul cuvânt care i se vădea -, apoi citea rugăciunea de iertare rar şi cu străpungere.

    Dacă discuţia avea un caracter general, iar nu personal, atunci, imediat după masa de prânz, oaspetele era invitat împreună cu Egumenul şi alţi părinţi ai mănăstirii la o întâlnire comună, în care, după rânduita trataţie, începeau discuţia de la o temă, dezvoltând şi alte subiecte, de cele mai multe ori theologice şi duhovniceşti.

    Ierotei Vlahos,
    Mitropolit de Nafpaktos

Afiseaza 3 din 3 recenzii ale clientilor