Florin Stegaru 19-05-2015

Deşi există opinii care susţin că epilepsia şi talentul creator pot fi prezente la aceeaşi persoană fără nicio relaţie de interdependenţă, nu se poate nega că multe dintre trăirile bolnavului rămân fixate în memorie şi devin o sursă de creaţie ulterioară. Dintre toate formele de epilepsie, cea mai prolifică în acest sens este cea temporală.

Lobul temporal întruneşte o serie de particularităţi structurale şi funcţionale care îl implică în aproape întreaga noastră viaţă psihică şi vegetativă. Suferinţa la nivelul său se va răsfrânge în consecinţă asupra tuturor elementelor care definesc personalitatea unui bolnav.

La nivelul lobului temporal sunt conectate şi integrate majoritatea funcţiilor creierului în plan cognitiv, afectiv şi vegetativ. Vederea, auzul, percepţia, mişcarea sunt integrate la nivel de conştiinţă, sunt filtrate ca ecou afectiv, cernute prin sita eu-lui conectat la lumea proprie şi cea exterioară, fixate în memorie, prelucrate şi clasate în funcţie de aria de interes pe care o suscită.

Dacă epilepsia este o descătuşare neuronală explozivă, o furtună electrică la nivelul creierului, este uşor de înţeles de ce toate aceste funcţii sunt bulversate, fiinţa este cutremurată şi pusă brusc în ipostaze de trăire neobişnuite, exaltante sau deprimante. Este brusc smulsă din cotidian şi proiectată fie într-un neant al morţii, al disperării, într-un univers al fricilor cu senzaţii fizice şi tulburări vegetative penibil percepute, fie într-un paradis extatic cu imagini viu colorate, cu un puternic ecou afectiv, inducând bolnavului o dispoziţie euforică, o fericire edenică, de vis şi uneori cu intense trăiri erotice.

Popoviciu vorbeşte de o beatitudine dostoievskiană, iar Picard - de un aflux de idei în avalanşă. Stările pot fi mereu aceleaşi sau schimbate de la o criză la alta, uitate sau, dimpotrivă, puternic imprimate în memoria afectivă a bolnavului, constituind o sursă de creaţie pentru cei dotaţi cu darul exprimării artistice.

Scenele derulate ca la cinematograf, cu caracter terifiant sau, dimpotrivă, extatic, îl obligă pe bolnav la o participare fizică, cognitivă, emoţională şi vegetativă, cu adoptarea unei atitudini caracteristice, comparată cu cea din timpul extazului mistic descris în literatură sau prezent în pictură.

Smuls brusc de lângă noi, din lumea comună, bolnavul pare să fie branşat la o altă realitate, impusă imperativ, fără nicio posibilitate de a-i rezista, situată fie în interiorul său - şi privirea capătă, în acest caz, reflexe cenuşii, lăsând impresia unei perdele care este trasă între bolnav şi lumea exterioară -, fie în afară - şi întreaga sa atitudine este adecvată noii situaţii. Asemenea personajelor surprinse într-o serie de tablouri celebre („Sfântul Ioan Evanghelistul" al lui El Greco, „Sfântul Francisc din Assisi" de Zurbaran, „Sfânta Agneta şi îngerul" de Ribera), bolnavul priveşte fix, undeva în sus, ascultă atent şi nemişcat, chemat parcă de alte voci şi de alte tărâmuri. Şi, după cum am văzut, nu întotdeauna aceste trăiri sunt doar expresii ale fantasticului generat de un creier suferind, ci, după unele mărturii scrise sau doar comunicate, subiectul pare să fie conectat la percepţia unei alte realităţi, care se petrece într-o altă dimensiune, paralelă cu cea a lumii concrete.

Dar, indiferent de caracterul lor revelator sau doar imaginar, pentru spiritele creatoare, crizele rămân, când amintirea lor este păstrată, o indiscutabilă sursă de inspiraţie exprimată în creaţii care fac astăzi parte din patrimoniul cultural al umanităţii.

Gastaut, care a fost intens preocupat de subiect, publicând articole, susţinând conferinţe, consideră ca fiind coincidenţe capacitatea creativă şi boala. Dar, după cum spuneam, o astfel de boală nu poate să nu marcheze personalitatea unui creator; prin urmare, opera sa poate fi văzută şi ca o compensare cu o amprentă care poate merge de la sursa de inspiraţie la calitatea şi caracteristicile acesteia. Vom analiza, spre ilustrarea celor spuse anterior, în prezentarea lui P. Cotton, câteva opinii aparţinând unor artişti suferinzi de epilepsie şi care au participat la o expoziţie de creaţii proprii.

„Noi nu putem şi nici nu ar trebui să separăm relaţia dintre creaţie şi percepţia cognitivă" spune Jennif er Hali. Ea afirmă că îşi extrage opera din lumea în care este implicată în timpul crizelor şi din nebunia produsă de furtuna sa interioară. „în timpul acestor confruntări electrice, viziunile mele se dezvoltă şi simt mirosuri indescriptibile. Mi-am simţit gâtul sfârtecat atunci când trăgeam aer în piept, pregătindu-mă să le descriu, şi mă simt incapabilă de a le reda intensitatea cu ajutorul cuvintelor. Ca extensii ale eu-lui meu, acestea reflectă relaţia complexă dintre fiziologie şi psihicul meu. Acum încerc să dezvolt un limbaj vizual care încearcă să convertească spaţiul poetic ce există între natura noastră fizică şi naturile noastre paralele, intangibile."

James Collela, autorul poemului „Breath of thunder" (Răsuflarea tunetului), ne spune că a utilizat metafora taifunului pentru a-şi exprima boala, iar nevoia de a scrie o redă astfel: „La început am scris pentru a încerca să înţeleg durerea pe care o resimţeam. Nici doctorii, nici prietenii, nici membrii familiei nu puteau înţelege ceea ce se petrece în interiorul meu... Doar eu îmi puteam fi de ajutor mie însumi. Scrisul mi-a oferit puterea de a traversa cele mai dificile momente din viaţa mea".

Jennif er Hali, citată anterior, ne mai spune că „artiştii... au abilitatea de a rezona cu un continuu extras din adâncul minţii, deoarece epilepsia de lob temporal potenţează percepţiile şi eul".

In ilustrarea celor descrise anterior şi vizând în primul rând să oferim, dincolo de satisfacerea unei simple curiozităţi, un suport moral şi un model pentru purtătorii acestei boli, vom prezenta câteva dintre personajele celebre ale istoriei şi artei care se consideră că au avut epilepsie.

Din conţinutul acestei cărţi s-a dedus dificultatea precizării diagnosticului de epilepsie, chiar şi astăzi, deoarece nu orice criză de pierdere a cunoştinţei înseamnă a avea această boală. Este cu atât mai greu de înţeles eticheta de epilepsie pusă unor oameni care au trăit cu mult înainte de epoca noastră.

Cu aceste rezerve, vom cita după prof. M. Weber, care face un larg comentariu pe această temă, o listă cu personalităţi considerate a fi avut epilepsie: Sfântul Pavel, Iulius Cezar, Luther, Carol Quintul, Byron, Flaubert, Dostoievski, Van Gogh. Mai puţin cert şi pentru unii mai mult decât sigur că este doar rezultatul invidiei stârnite de poziţia lor socială, este citată şi o listă cu alte personaje reţinute de istorie şi care se presupune că ar fi avut epilepsie: Socrate, Alexandru cel Mare, Caligula, Dante, Ioana D'Arc, Moliere, Pascal, Newton, Petru cel Mare, Haendel, Napoleon Bonaparte, Paganini, Nobel, Ceaikovski, Maupassant.

Intr-o teză axată pe această temă, Barrois pune la îndoială epilepsia multora dintre cei citaţi.

Lui Dante i s-ar fi atribuit boala numai pentru că a scris versul „et cădi como corpore morto" (şi cade cum cade un corp mort), care ar putea fi o simplă invenţie de utilitate poetică. Moliere ar fi avut doar accese de tuse spastică, Petru cel Mare ar fi avut doar hemispasm facial, iar Maupassant - paralizie generală progresivă.

DUMITRU CONSTANTIN-DULCAN