Nu mi-a fost dat să am de-a face cu regretatul Puiu Stoi­culescu (1925-2018) ca medic, dar reputația profesio­na­lă de care s-a bucurat a ajuns și la urechile mele ca o le­gen­dă.
L-am cunoscut tîrziu, abia prin 2011, după ce profe­so­rul și scriitorul Marcel Petrișor mi l-a semnalat cu micul lui eseu „Despre criterii” (Editura Universalia, București, 2007), tradus între timp și în limba engleză. I l-am reeditat în anul ur­mător, în ediție bilingvă: „Omul şi criteriile/ Man and cri­te­ria”, ediţia a doua revă­zută, cu traducere în limba engleză de Carmen Paţac, Editura Christiana, Bucureşti, 2012.
N-am bănuit la data respectivă că în spatele eseistului (mai degrabă lapidar) se ascundea un prolific prozator și că în anii următori aveam să-i editez cărțile una după alta.
Începutul acestei serii tîrzii l-a făcut cu volumul intitu­lat „Ăsta sînt eu! Istorii personale” (2013). Cum se vede chiar din titlu şi subtitlu, este vorba în primul rînd de un pariu cu si­­ne în­suşi al autorului, „în răscumpărarea timpului pierdut”, cum îi plăcea să spună: reflecţii din „viul vieţii” ale unui om de formaţie clasică, preţuitor al culturii şi al artei îndeosebi (mai ales în aria muzicală şi plastică), dar şi al gîndului întors asupra lor, fără ambiţia siste­maticităţii sau a elaborării calo­file (îi plăcea să respire aerul cultural şi să dialo­gheze pe temele cele mai variate, dar nu-şi propunea să uzurpe lo­cul scriitorului sau al filosofului, deşi avea destule afinități inti­me și cu unul, și cu celălalt). Citito­rul răbdător va găsi în căr­țile lui destule lucruri miezoase, pe lîngă „efemeridele” pe care n-a mai stat să le cearnă (note de călătorie, fragmente autobiografice, aforisme – cărora se amuză să le spună „pu­is­me”): în cele din urmă – și una peste alta – epicul te bate ami­cal pe burtă şi te trage sugubăţ de şireturi, nu fără fante­zie şi ironie a­mară, dar atîta cît să nu te otrăveşti. Proza sa pendulează între memorialistică și ficțiunea cu tentă satirică, me­reu în căutarea esențialului pierdut.
Au urmat – toate cu aceeași structură mozaicată și cu același duh tutelar – „Diogene pe creste și prin poieni” (2014), „Post Diogene. Tot eu sînt ăsta!” (2015) și acum, postum (s-a stins în februarie 2018), „Sobrietate șugubeață” (volum asupra căruia a vegheat – așa cum veghează și la căpătîiul doamnei Mira Stoiculescu, văduva autorului – distinsa doamnă Irina Pe­tre, căreia și Editura Christiana îi aduce cuvenitele mulțu­miri). Dacă toate copertele volumelor antume au fost ilustra­te cu picturi ale maestrului Ion Alin Gheorghiu (cel mai a­pro­piat prieten al autorului), pentru coperta acestui volum postum am ales una dintre ultimele fotografii ale doctorului Puiu Stoiculescu.
Dincolo de toate – iar în volumul de față cu un discret ton testamentar – dr. Puiu Stoiculescu ne aduce aminte de vre­­mu­rile bune în care medicii erau şi profesionişti de nădejde, şi oameni cultivaţi, în timp ce astăzi, din păcate, breasla medicală pa­re să stea tot mai prost şi cu profesionalismul, şi cu deschi­de­rea cul­turală... Am însă convingerea intimă că e doar o criză trecă­toare, ca a întregii lumi româneşti postcomuniste, şi că pildele tre­cu­tului, atîtea cîte sunt, vor reuşi pînă la urmă să fie mai tari de­cît ispitirile prezentului.

Răzvan CODRESCU