Rugaciuni pe malul lacului
Evaluat la din 5 pe baza 1 recenzie
Nu se mai produce
Înfăţişăm acum cititorului român o carte clasică a literaturii pravoslavnice sârbeşti, Rugăciuni pe malul lacului, a sfântului episcop Nicolae Velimirovici, tradusă direct după original. Cartea cuprinde o sută de poeme‑meditaţii, de o profunzime şi...
Descriere
Rugaciuni pe malul lacului
Înfăţişăm acum cititorului român o carte clasică a literaturii pravoslavnice sârbeşti, Rugăciuni pe malul lacului, a sfântului episcop Nicolae Velimirovici, tradusă direct după original. Cartea cuprinde o sută de poeme‑meditaţii, de o profunzime şi frumuseţe aparte, scrise la Ohrida între anii 1921‑1922. În ciuda titlului, nu avem de‑a face cu nişte rugăciuni obişnuite, şi nici cu scrieri dogmatice sau filosofice (deşi găsim câte ceva din toate acestea), ci cu graiuri de taină, vorbiri ale sufletului cu Dumnezeu, vărsare a sufletului şi punere a lui înaintea Ziditorului. Limbajul, deşi plin de poetice figuri de stil, nu este al unui ritor, ci al unui adânc şi statornic căutător de Dumnezeu ce‑şi spovedeşte lumii întregi toată durerea, păcătoşenia şi neputinţa, dar şi credinţa şi nădejdea că va afla astfel mult doritul răspuns al Celui Preaiubit. Conştiinţa dreptslăvitoare nu are nici o pricină de sminteală sau poticnire când află în textul acestor poeme‑rugăciuni referiri la alte religii şi termeni din filosofii sau religii orientale: scopul Vlădicăi Nikolai nu este nicidecum unul sincretist, ci avem de‑a face mai curând cu o dorinţă de a se face tuturor toate, ca măcar pe vreunii să mântuiască, precum odinioară Apostolul Pavel /1 Cor. 9: 22/, dar şi cu dorinţa de a înţelege şi de a încreştina darurile pe care „magii de la Răsărit” le‑au adus până la Hristos. Căci, spune Hristos, prin gura Vlădicăi Nikolai: „Toţi prorocii calea ce duce către Mine arătau. În Mine sfârşesc şi se pierd toate căile prorocilor. De acum înainte Eu singur sânt Calea, şi cele afară de Mine fără de cale sânt. Precum multe pârâiaşe ce se varsă într’un râu îşi pierd calea lor osebită, aşijderea toţi prorocii întru Mine s’au vărsat, şi de acum Eu cursul vieţii îl orânduiesc. Cel ce urmează a umbla şi pe mai departe în căile prorocilor, acela se va pierde, căci merge pe căi ce nu mai sânt” /cap. LVII/. Textul original pune traducătorului probleme deosebit de dificile. Este un text plin de trimiteri, îndeosebi la Sfânta Scriptură, dar şi la toate căutările şi lecturile din felurite tradiţii ale Vlădicăi Nikolai, mai mult sau mai puţin vădite cititorului. Aproape fiecare poem ar necesita o exegeză aparte, o descifrare a simbolurilor şi tâlcurilor as‑ cunse. Nu a fost în intenţia noastră de a face o astfel de exegeză şi, după ştiinţa noastră, ea nici nu a fost întreprinsă de cineva, iar cele câteva note de subsol nu fac decât să lămurească succint unele cuvinte necesare înţelegerii sensului măcar la primul nivel. Sântem încredinţaţi că, măcar şi în parte, cititorul atent va izbuti să desluşească esenţialul şi să descopere, prin întrebările şi răspunsurile Vlădicăi Nikolai, propriile întrebări şi răspunsuri, fără a fi nevoit să recurgă la „chei de lectură” oferite de‑a gata. Traducătorii mulţumesc şi pe această cale tuturor celor ce au avut răbdarea să le citească textul şi să le ofere numeroase sugestii care, neîndoielnic, au sporit mult calitatea versiunii în limba română. Nădăjduim ca această nouă traducere să fie spre folos şi bună zidire sufletească tuturor cititorilor, pentru rugăciunile Sfântului Vlădică Nicolae Velimirovici. Traducătorii
Tradus de Ionuţ şi Sladjna Gurgu
Specificaţii
- Editor: Predania
- ISBN: 9786068195414
- An aparitie: 18 Aprilie 2016
- Numar pagini: 288
- Tip carte: Broşată
- Limba: Română
- Dimensiuni: 14.5 x 20.5 cm
Recenzii ale clientilor
Evaluat la 5 din 5 pe baza 1 recenzie
Distribuirea evaluarilor
Scrie o recenzie
Ridic către Tine mâinile mele, Păstorul meu, dară mâinile mele departe nu ajung.
Zadarnic încearcă oaia cea căzută în groapă să ajungă sus: dacă păstorul nu se apleacă spre dânsa, ea nu se poate mântui.
Harul Tău ajunge mai departe decât razele soarelui. Apucă-mă de mână şi din temniţă mă scoate. Numai o rază din harul Tău - şi pe aripi de vultur mă voi înălţa.
Sub piatră iarba se chinuie să crească, gârbovită de căutarea luminii, gălbejită de lipsirea luminii. Mare este bucuria mea de muritor atunci când ridic piatra şi văd cum iarba se îndreaptă şi înverzeşte.
Au nu şi mai mare este bucuria Ta, Cel fără de moarte, când ridici piatra pe care lumea a prăvălit-o peste sufletul meu gârbovit şi îngălbenit?
Zadarnic adun lemne grămadă ca să încălzesc sufletul meu, dacă Tu nu arunci foc din cer.
Zadarnic alerg: de am luat-o pe greşită cale, zadarnică este alergarea mea.
Intreagă osteneala şi sudoarea mea este o jertfă pentru Tine. De nu binevoieşti a o primi, fi-voi ca un căţărător îngropat în zăpada de pe vârful muntelui.
Căci Tu nu cauţi la mulţimea ostenelilor, ci la tânjirea inimii.
La ce oare ai putea tânji, inima mea? Oriunde priveşte ochiul, vede moarte. Orice atinge mâna, simte mormânt.
Orice ai afla, împreună-afli şi teama de a nu pierde ceea ce ai aflat. Tot ce iubeşti te umple de tristeţea pierderii sale.
O, neliniştitele mele gânduri, vă împingeţi în mintea mea precum beţivii în târg, şi cădeţi şi muriţi ca lăcustele pe drumul mare.
Tot ceea ce v'a trimis întru mine va muri, şi din mormântul meu niciunul dintre voi nu se mântui, fără numai cel ce s'a legat de Cel-fără-de-mor-mânt, de Domnul Cel-fără-de-moarte.
Cu adevărat, intrând întru mine, în mormânt aţi intrat, şi ca groparii îmi pregătiţi mormântul.
Dar când trâmbiţa va trâmbiţa în sufletul meu, trâmbiţa cea lungă şi cu mare glas, şi venirea Fiului lui Dumnezeu va vesti, atunci toate muritoarele tânjiri ale inimii mele şi toate muritoarele gânduri ale minţii mele de-a stânga se vor despărţi, iar câmpia inimii şi minţii mele se va curaţi.
Şi Fiul lui Dumnezeu în câmpia Sa va intra, şi toate mormintele ce mi le-aţi gătit, ca pe nişte muşuroaie de cârtiţă le va netezi. Şi Fiul lui Dumnezeu mă va spăla şi mă va îmbăia, şi cu miresme mă va unge - nu spre moarte, ci spre viaţă.
Eu însumi, Doamne, m'am închis cu zid faţă de harul Tău. Şi a scoate capul afară nu îndrăznesc, căci Tu eşti ca un vifor înfricoşat.
Zidit-am căscioare şi colibe în sufletul meu şi mă temeam să nu mi le dărâmi. Dară Tu nu mi le-ai dărâmat ca să mă laşi fără de adăpost, ci ca să mă aşezi într'un palat mai mare şi mai luminos decât înstelatul univers.
Lepădat-au oamenii piatra Ta cea din capul unghiului, căci pentru căscioarele şi colibele lor prea mare era. Lepădată a fost de zidarii cei fără de minte, căci nu ştiau ce să înceapă a zidi pe dânsa. Ne-având ţinere de minte, ei uită că şi Tu eşti ziditor, şi că tot rostul lor este acela de a nu împiedica lucrarea Ta.
Prea mare este piatra Ta cea din capul unghiului, şi uriaşii se tem a se apropia de dânsa. Ei întreabă: Când vom sfârşi, dacă cu-aceasta vom începe?
O, bieţii de ei, cum îi sperie moartea de la orice bun început! Cum îi sileşte timpul a zidi clădiri de o zi!
Preabogate Doamne al meu, tinde către mine harul Tău, ce ajunge mai departe decât razele soarelui, şi atunci voi cuteza a sta lângă piatra cea lepădată.
Cu-adevărat, Tu eşti harul. Pogoară-Te şi mă ridica.
Alungă de la mine moartea şi timpul, şi împreună cu Tine voi zidi ceea ce uriaşii pământului nu au cutezat.