CrestinOrtodox 18-05-2015

Cehov este, fără îndoială, unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii. Este chiar nepotrivit să-l prezinţi cititorului pe Cehov, ştiind că zeci de teatre în lumea întreagă îi poartă numele, că după piesele şi nuvelele lui s-au turnat filme, că, în sfîrşit, numele lui face parte din acele nume aproape legendare, mai presus de numele muritorilor de rînd, despre care s-a vorbit şi s-a scris atît de mult, încît nu se mai poate spune nimic nou.

Totuşi, citind această carte, cititorul (şi mai ales cititorul român) va descoperi o latură a lui Cehov despre care nu a ştiut nimic. Este vorba de ortodoxismul lui, care a dat naştere unei serii de povestiri puţin cunoscute pînă şi cititorului de limbă rusă. Unele dintre ele au fost publicate în periodice cu pseudonimul „A. Cehonte", altele, deşi poartă numele clasicului rus, s-au pierdut în cele 30 de tomuri ale operei complete cehoviene, nebucurîndu-se de promovarea criticilor şi istoricilor literari sovietici din motive pe care cititorul le deduce cu uşurinţă.

„Povestirile ortodoxe" ale lui Cehov (ne-am îngăduit să le numim astfel) nu sînt nişte manierisme ale unui călător care s-a inspirat din nişte realităţi cu care s-a ciocnit într-un context sau altul. Cehov nu se inspiră din ortodoxie, Cehov este ortodox! Vorbind despre preoţi, călugări sau episcopi, marele scriitor nu surprinde atît latura lor exterioară, ci le descoperă sufletul. De fapt, aceasta este marca lui Cehov, acest neîntrecut maestru în a surprinde cele mai adînci şi cele mai intime mişcări sufleteşti, răscolindu-te uneori pînă la lacrimi, iar alteori făcîndu-te să închizi cartea şi să rîzi de unul singur. Citind aceste povestiri, îţi dai seama că Cehov petrecea mult timp prin mănăstiri, că a avut preoţi prieteni de familie, că a fost el însuşi un ortodox practicant, cunoscător fin al cultului liturgic, pînă la mici nuanţe, că a trăit ortodoxia profund şi autentic, problematizînd ca un adevărat teolog şi, îndrăznesc să spun, duhovnic. Aceste concluzii sînt ceva mai mult decît presupuneri, căci amunănte mai puţin cunoscute din biografia clasicului rus ne descoperă că el a cîntat multă vreme în strană, că a avut un cumnat iconograf, că ţinea cu sfinţenie toate posturile şi era atît de credincios rînduielii liturgice, încît, chiar şi atunci cînd nu era în ţară, mergea la biserica rusă de la ambasadă, aşa cum reiese din una din scrisorile sale.

Nu putem vorbi, în cazul lui Cehov, de un moment al convertirii ca la Gogol sau Dostoievski. Cehov pare să fi fost credincios pur şi simplu, povestirile sale „ortodoxe" împresurîndu-i opera de la debut pînă la sfîrşitul său timpuriu (după cum o arată şi anii trecuţi la sfîrşitul fiecărei povestiri cuprinse în cartea de faţă).

Mi se pare vrednic de atenţie faptul că artişti care au dat naştere unei opere cu totul moderne, cum sînt Cehov şi Brîncuşi, au practicat o religie considerată a fi printre cele mai conservatoare: ortodoxia. Atît Cehov, cît şi Brîncuşi, despre care se ştie că a cîntat în strană la Biserica românească din Paris, şi-au creat operele la lumina ortodoxiei. Aceşti artişti neîntrecuţi, aceşti mari şi fini cunoscători ai spiritului uman nu şi-au făurit un creştinism propriu, nu au îmbrăţişat ideile spectaculoase şi foarte la modă ale grupărilor religioase cu pretenţii inovatoare, ci au practicat o ortodoxie cuminte, pînă acolo că au cîntat cu babele în strană.

Pentru Cehov cîntarea bisericească reprezenta o necesitate firească a sufletului. Iată ce îşi aminteşte despre el scriitorul I. N. Potapenko, un oaspete frecvent în casa lui Cehov: „El avea o voce sonoră. Cunoaşteş perfect slujba bisericească şi îi plăcea să organizeze acasă coruri improvizate. Se cîntau tropare, condace, stihiri, irmoase pascale. Ni se alătura şi Măria Pavlovna, vuia şi Pavel Egorovici, iar Anton Pavlovici ţinea constant partitura basului. Aceasta se vedea că îi provoacă cea mai sinceră plăcere: privind la faţa lui aveai impresia că în acele momente el se simte copil".

Cehov iubeşte Biserica, el scrie ca un fiu al Bisericii. Cu toate acestea, nu veţi găsi la el nici cea mai mică încercare de idealizare. Personajele lui pot fi preoţi beţivi, neinstruiţi, murdari, preoţi opriţi de la slujbă pentru păcate sau habotnici care îşi omoară fratele pentru că a mîncat ulei în prima săptămînă din Postul Mare. Cu alte cuvinte, atmosfera surprinsă de Cehov este aceeaşi care l-a determinat pe Tolstoi să desfiinţeze preoţimea în scrierile sale şi să părăsească biserica, pentru a-şi făuri un creştinism propriu, chiar o sectă proprie. Cehov scrie cu atîta mărinimie şi cu atîta dragoste, încît te face să te ruşinezi de propria ta viaţă, de mîndria ta, de murdăria ta. Citind aceste povestiri, vrei să ascunzi la spate piatra pe care pînă atunci ai ţinut-o în mînă sau plîngi şi te bucuri împreună cu femeia păcătoasă pe care a iertat-o Hristos.

Fiecare mare scriitor s-a hrănit dintr-o mare cultură, dintr-o mare tradiţie. Unii dintre ei şi-au afişat credinţa şi chiar au promovat-o prin scrierile lor. Nu mă refer la literatura dulceagă de propagandă religioasă, ci la opere care au făcut înconjorul lumii devenind piese de rezistenţă ale literaturii universale, cum ar fi „Siddhartha" a lui Hermann Hesse, „Povestirile orientale" ale lui Murguerite Yourcenar sau „Povestirile hasidice" ale lui Martin Buber. Povestirile ortodoxe ale lui Cehov cuprinse în volumul de faţă nu au fost scrise programat şi nu au pretenţia cărţilor enumerate mai sus. Adică, nu există o carte a lui Cehov intitulată „Povestiri ortodoxe". Acest titlu ni l-am îngăduit noi, adunînd la un loc textele evident ortodoxe ale scriitorului.

Antologia de faţă este, fără îndoială, o baie de lumină şi un izvor care ţîşneşte curat din adîncurile celei mai autentice tradiţii evanghelice şi patristice. Credem că ea va satisface setea multora din cei care caută sincer să cunoască şi să înţeleagă Ortodoxia. Căci, nu-i aşa? - „omul trebuie să fie credincios sau să caute credinţa, altminteri viaţa lui este pustie"

Anton Cehov
Ieromonah SAVATIE BAŞTOVOI