Din umbra satelor

În fiecare an, primăvara picură noi nădejdi în sufletele noastre. Întreaga fire, trezită din nou la viaţă, se îmbracă în haină aleasă, în veşmânt de sărbătoare. Pretutindeni zbucneşte viaţa: pe munţi, în văi, în codri, pe câmpie; numai în sufletul leneşului şi al necredinciosului n-are loc nici o primeneală, căci vântul vieţii suflă a pustiu în el ca într-o casă măcinată de ruină.
Să vă mai aţintiţi ochii şi către cer, căci după moarte într’acolo-i croită cărarea sufletului nostru. Unei păsăruici cum e ciocârlia, încă-i place să se înalţe către soare în cântec de preamărire, şi vouă, să nu vă fie drag a vă înălţa cu sufletele către cer măcar în zile de Duminică şi sărbători?! Natura întreagă şi-a schimbat veşmântul. Dar voi, hainele vechi ale păcatelor, primeniţi-le cu haina curată a faptelor bune, căci, altfel, creştinii care nu vor să se abată din calea urâtelor deprinderi şi a păcatelor vătămătoare, se aseamănă cu crăcile rămase uscate dintr-un copac înfrunzit.
Din frumuseţea primăverii desprindeţi un tâlc şi pentru bietul suflet!
Pr. N.V. Hodoroabă