China monoteistă, China virtuții, China harului
Religia Ru și creștinismul

Cartea pe care o propun este o lucrare originală, bazată pe teza mea de doctorat. E o lucrare interdisciplinară ce ține de istoria culturii și a ideilor, istoria religiilor și religia comparată, sinologie, literatură comparată etc.
La un nivel ea poate fi citită ca o incursiune palpitantă în lumea chineză, privită prin ochii primilor protagoniști ai contactului dintre lumea creștină și cea chineză: misionarii ajunși în China mai întâi din Siria în secolele VII-XIII, apoi cei catolici franciscani și iezuiți în secolele XIII-XVIII, cei anglicani și ortodocși, până în prezent. Publicul român are acces prima dată la o amplă panoramă istorică a impactului dintre cele două civilizații, care a fost adesea unul dramatic.

Este totodată povestea uneia dintre cele mai frumoase aventuri ale spiritului din istoria lumii: este epopeea întâlnirii dintre două mari civilizații, care au evoluat de-a lungul mai multor milenii practic independent una de alta.

Ea începe cu ipoteza unei prezențe în China a Apostolului Toma – misiune rămasă fără urmări deoarece persecuțiile și budismul șterg urma acelei prime încercări de evanghelizare. Mai târziu, călugării sirieni aduc în China „Religia Luminii” – un creștinism influențat de maniheism, pe care îl traduc în chineză prin termeni budiști și daoiști. Primele comunități creștine în China includ străini precum cei veniți din Sogdiana, care au lăsat monumente ca „stâlpul de la Luoyang” ridicat în anul 815 d.H. și descoperit în 2006. Din sec. VII datează prima mănăstire creștină, bizantină, în China: mănăstirea Da qin. Tot atunci se compun în chineză „Sutrele lui Iisus”.

În secolul XVI Europa încă nu știa că imperiul chinez există și că e același cu Catay-ul din relatarea lui Marco Polo. Limba chineză era total necunoscută. Abia prin 1590 Matteo Ricci scrie primul dicționar chinez. Dintr-un străin barbar Ricci devine un respectat mandarin chinez și consilier al împăratului Chinei, primul străin ce pătrunde în Orașul Interzis. El e cel ce dă numele latinesc al lui Confucius și traduce primele cărți confucianiste în latină, fiind recunoscut ca „Părintele sinologiei”. Alt misionar, Martino Martini, numit și „Mandarinul celest”, publică în Europa prima istorie a Chinei de la originile sale. Ambii afirmă monoteismul religiei chineze arhaice și prezintă China ca o teocrație – perspective despre care se vorbește prima oară în spațiul cultural românesc. Povestea inorogului chinez, tâlcuit de Martini ca profeție despre Hristos, e una din cele mai frumoase pagini din Analele Primăverii și Toamnei și în același timp un exemplu de contextualizare și lectură interculturală și intertextuală menit a facilita dialogul dintre două universuri aflate la o incomensurabilă distanță culturală și lingvistică. Europa și China reprezintă una față de alta maxima alteritate civilizațională posibilă pe planeta noastră. Or, efortul primilor sinologi de a acoperi această prăpastie lingvistică, culturală și religioasă e cu atât mai spectaculos cu cât ei s-au lovit de opacitatea receptării în epocă a acestei alterități – care în unele privințe încă persistă și azi. E descrisă faimoasa Controversă a Riturilor chineze, una din cauzele desființării ordinului iezuit.

Câtă lume știe la noi că a existat un împărat chinez numit „Constantin cel Mare al Chinei”?
Elemente de noutate ale cărții mai includ iconicitatea ideogramelor chineze (vizualitatea logogramelor chineze fiind pusă în paralel cu mentalul iconic ortodox), accentul pus pe monoteismul vechii religii chineze (dar sprijinit pe autoritatea unor sinologi de prestigiu ca James Legge sau Herbert Giles), funcția dublă a suveranilor chinezi – de împărați și mari sacerdoți.

Sunt prezentate prima oară la noi concepte precum teocrația deghizată, religia difuză, caligrafia văzută ca hierografofanie, sau „blândeţea fragedă” a naturii educate a clasei semi-sacerdotale a mandarinilor Rú, descriși ca stăpâni ai imaginii, iconocraţiși optocraţi. Cultura chineză apare deci ca o cultură optocratică.
Este introdus sinologul contemporan Damascene Christensen.
Vechi ipoteze precum originea hamită a chinezilor sau textul rugăciunii rostite de împăratul Chinei în cadrul Marii Jertfe a Solstițiului (tradus după James Legge) apar pentru prima dată în limba română. De altfel cea mai mare parte a informațiilor, conceptelor, analizelor textuale din cuprinsul cărții sunt absolut inedite în România. Sunt descrise tipurile de cronici chineze – analele biografic-tematice (jizhuan) și an-de-an (biannian).

Nu lipsesc elemente șocante, precum „Tortura Rotisorului” sau povestea sfetnicului forțat de un tiran să-și mănânce propria fiică. Sunt și numeroase ipoteze și teme exotice precum identificarea mitologicul Fu Xi cu patriarhul Enoh, a Chinei cu legendara Țară Seiris a setienilor, sincretismul esoteric al corpului hermetic, sau chineza ca limbă adamică primordială. cu acest prilej fac o incursiune în fascinanta temă a limbii paradisiace (Origen, Ieronim, Irineu de Lyon, Diodor, Augustin, Teodoret, Grigore de Nyssa) și a limbii universale (Eunomie, Francis Bacon, Ramon Lull, Kircher, Leibniz, Dalgarno, Wilkins), trecând prin Borges și Umberto Eco.

Există pagini excepționale de hermeneutică a unor concepte chineze, pagini datorate unor sinologi de mare profunzime, total necunoscuți în România, precum Joachim Bouvet, principal exponent al Figurismului, care a slujit sub cei mai mari suverani ai epocii – Ludovic XIV al Franței și Kangxi al Chinei. Din opera inedită a lui Bouvet sunt extrase episoade fascinante din Clasicele chineze precum cronomahia și rebeliunea astrologilor, rezultând în heterocronii și eclipse, carul cruciform și înălțarea la cer a împăratului Huangdi, Shun împăratul „slavei reînnoite”, Prințul Sorgului ca figură cristică, virtutea strălucitoare a regelui Wen, epifaniile ideografice și caligrafia luminii și firele de mătase ale harului, regele mesianic Cheng Tang, Yu cel Mare „Călăuzitorul apelor” identificat cu Noe.
Referințele la Cartea lui Enoh („Niciun om n-a văzut ce am văzut eu”), astronomia cosmogonică, triunghiurile lui Pascal, triunghiul Sierpinski, fractali şi Inteligenţa Artificială, fac din capitolele despre Figurism o lectură captivantă pentru orice intelectual cu un larg orizont al culturii universale.

Sunt doar câteva repere ale unei ample lucrări, ale cărei valențe interdisciplinare și literare sunt aici doar schițate.

Andrei Dîrlău