Bolile homosexualilor - un documentar medical la zi - Carti.Crestinortodox.ro

Bolile homosexualilor - un documentar medical la zi

Fii primul care adauga o recenzie!
12,00Lei
Nu se afla in stoc

Volumul Bolile homosexualilor. Un documentar medical la zi (2005), deşi se prezintă ca un excurs riguros ştiinţific, poate fi considerat un pandant al seriei intitulate „Teologia sexualităţii”*, prin care Editura Christiana din Bucureşti

Descriere

Bolile homosexualilor - un documentar medical la zi

Volumul Bolile homosexualilor. Un documentar medical la zi (2005), deşi se prezintă ca un excurs riguros ştiinţific, poate fi considerat un pandant al seriei intitulate „Teologia sexualităţii”*, prin care Editura Christiana din Bucureşti şi-a propus să răspundă, din punct de vedere creştin, tot mai numeroaselor provocări insidioase ale unei con-temporaneităţi „ieşite din fire” şi fascinate luciferic de propria-i per-versitate. Sexualitatea joacă un rol aparte în criza generală a umanului, tinzînd să devină marea obsesie a mentalităţii post-moderne, atît ca exces hedonic pe linia unui „firesc” rău valorizat, cît şi ca aventură deviantă sau tentaţie a „nefirescului”, legitimată formal prin sofismele unei libertăţi confundate cu „descreierisirea” sans frontières.

Triplului „S.O.S. teologic” din ultimii ani, însumînd perspectiva unui credincios laic (subsemnatul), cea a unui preot de mir (Părintele Marc-Antoine) şi cea a unui monah ortodox (Fratele Daniel de la Tarcău), i se adaugă acum un „S.O.S. medical”, închegat prin strădania D-nei Dr. Genoveva Tudor-Matei şi axat pe cea mai ofensivă formă de deviaţie sexuală a momentului, în jurul căreia s-au purtat dezbateri aprinse în ultimii ani, de la cele legate de legiferarea dezin-criminatorie şi pînă la cele suscitate de mai recentele marşuri ale respectivei „minorităţi” pe străzile Bucureştiului (în premieră la meridian românesc), de un disperat exhibiţionism compensatoriu. Dacă din punct de vedere juridic s-a ajuns, mai ales sub presiunea unor factori externi, la o formă de compromis tolerant, ba chiar la o senină indiferenţă, punctul de vedere teologic şi cel medical converg într-un avertisment plin de îngrijorare cu privire la multiplele şi gravele consecinţe de ordin psiho-moral şi bio-social ale practicilor homosexuale.

După ce s-au străduit îndelung să obţină toleranţa noastră, a heterosexualilor „retrograzi”, homosexualii din România, îndeosebi prin liderii lor, par să ne pretindă acum şi complicitatea efectivă. Ei nu par deloc mulţumiţi doar cu drepturile protectoare, ci ambiţionează ca perversiunea lor să fie asimilată normalităţii – şi nu numai de către „societatea civilă”, ci chiar şi de către comunitatea... eclezială!** Or, această pretenţie reprezintă un fel de „perversiune a perversiunii”, în faţa căreia, dincolo de morala curentă, nici teologia şi nici medicina nu pot răspunde decît cu (re)afirmarea pură şi simplă a propriilor lor temeiuri: lupta împotriva păcatului şi lupta împotriva bolii.

Documentarul medical „la zi”, cuprins selectiv în micul volum de la Christiana, arată cu prisosinţă, obiectiv şi statistic, că homo-sexualitatea nu este doar o boală în sine, de natură psiho-socio-educaţională***, ci atrage în mod fatal după ea numeroase alte boli şi perversiuni, ce primejduiesc pe termen lung nu doar sănătatea unor indivizi izolaţi, ci şi pe aceea a întregului corp social. Aşa cum sunt mai permeabili la anumite boli şi se fac transmiţători predilecţi ai acestora, tot aşa devin mai receptivi şi la alte forme de perversiune, pe care le asociază homosexualităţii şi le propagă pe fondul ei. O dată abolită norma, orice a-normalitate devine posibilă şi pasabilă, aşa că nu este nicidecum de mirare că din rîndul homosexualilor (fie bărbaţi – gay, fie femei – lesbi) se ivesc, proporţional, cele mai multe cazuri de pedofilie sau incest, aşa cum rezultă din anchetele citate. Iar dincolo şi mai presus de toate acestea, homosexualitatea minează de la sine bazele vieţii de familie, zăgăzuieşte natalitatea, relativizează ansamblul principiilor morale şi neagă, în ultimă consecinţă, însăşi ordinea firească a lumii create, vădindu-se astfel nu doar ca o formă vicioasă de disoluţie a umanului, ci şi ca o formă indirectă de „luptă împotriva lui Dumnezeu”.

Asupra cadrelor medicale ale problemei, pe lîngă documentarul propriu-zis, se pronunţă în Introducerea cărţii D-na Dr. Genoveva Tudor-Matei, cu economia „rece” a limbajului ştiinţific (îndărătul căruia se simte însă căldura unei inimi compătimitoare şi răspunderea vie a cuiva căruia „îi pasă”). Eu voi încerca să răspund pe scurt, în cele ce urmează, necesităţii de a contura şi cadrul teologic al problemei. Nu mă voi referi la binecunoscutele locuri scripturistice invocate îndeobşte când vine vorba despre homosexualitate (dis-trugerea Sodomei şi Gomorei, ca pedeapsă dumnezeiască pentru păcatul sodomiei şi al desfrînării în genere – cf. Facerea, cap. 19; osîndirea radicală a homosexualităţii în Legea veche, cu porunca „stîrpirii din poporul său” – cf. Leviticul, cap. 18; celebra diatribă a Sf. Apostol Pavel împotriva homosexualităţii, în contextul mai larg al osîndirii perversiunilor idolatre – cf. Romani, cap. 1), ci mă voi rezuma la fundamentarea teologică a heterosexualităţii, pe care stă întreaga antropologie creştină, cu toate implicaţiile ei mistice şi morale. Firea creată exclude de la sine ne-firescul, care e „partea diavolului” (Denis de Rougemont).


II


Din perspectivă biblică şi creştină, heterosexualitatea („Şi a făcut Dumnezeu pe om... bărbat şi femeie” – Facerea 1, 27) nu numai că face parte din rînduiala creaţiei divine, din ansamblul acelor realităţi originare pe care Înţelepciunea (Sophía) dumnezeiască le-a consfinţit ca „bune” şi „frumoase” (cf. Facerea, cap. 1, passim), dar ea ţine de însăşi esenţa ontologică a omului creat „după chipul şi asemă-narea” lui Dumnezeu (Facerea 1, 26).

Sfinţii Părinţi sînt de acord că noţiu­nea de “chip” (eikón) trimite la o realitate obiectivă, dată ca atare prin creaţie, iar noţiunea de “asemănare” (homo­íosis) trimite la o realitate subiectivă, de do­bîndit prin exerciţiul iubirii. Finalitate ulti­mă a “chi­pu­lui”, “asemănarea” este ceva de ordin potenţial, în care este implicată direct libertatea fiinţei omeneşti: avînd “chi­pul”, depinde de noi a ne învrednici să devenim întru “asemănare”.

Dumnezeu fiind nematerial, orice conotaţie corporal-antropomor­fică este din capul locului exclusă: “chipul” constituie o realitate tainică de na­tură spi­ri­tuală, în virtutea căreia omul este, ca şi Cre­atorul său, fiinţă ra­ţională, liberă, personală, capabilă de co­municare (cu­mi­­necare dialo­gală), iubire şi creati­vi­tate, ceea ce-l şi deo­­sebeşte esenţial de toate celelalte făpturi trupeşti. Condiţia sa originară îl apropie mai degrabă de firea îngerească, dar cu o com­plexitate exis­­tenţială specifică, conferită de unitatea lui noo-psiho-­somatică, singulară în re­gistrul creaţiei divine. În om Dumnezeu nu-Şi creează o jucă­rie, nici un sclav, nici o alteritate concurenţială, ci – dincolo de orice necesitate, din preaplinul iubirii Sale – un prieten liber, un partener de dialog spiritual, che­mat la contemplaţie şi comuniune mis­tică, la înfi­ere harică şi îndumnezeire (théosis). Omul este în acelaşi timp la fel şi în alt fel decât Dumnezeu, zice Sf. Grigorie de Nyssa, nefiind nici străin de dum­ne­ze­ire, dar nici copie infe­rioară a ei.

Ceea ce se poate afirma cu toată certitudinea este că fără această legătură a sa cu Dumnezeu omul nu poate fi gîndit ca atare, că raportarea la absolut este conţinută în esenţa fiinţei lui. “Omul este înfipt şi fixat fiinţial în absolut” (B. Vîşeslavţev). Dar – precizează Părintele Stăniloae – “omul tinde spre Dum­­nezeu întrucît Dumnezeu e absolut şi tinde spre absolut întrucît absolutul e Dum­nezeu personal. Un absolut impersonal [ca în concepţia indiană] nici nu e absolut cu adevărat. Iar un Dumnezeu personal care n-ar fi absolut, n-ar putea fi sursa deplin şi etern satisfăcătoare a omului, n-ar asigura existenţa lui eter­nă şi plenară într-o comuniune desăvîrşită” (Teologia dog-matică ortodoxă, vol. 1, Editura Institutului Biblic…, Bucureşti, 1978, p. 394).

Caracterul personal al divinităţii, care conferă prin “chip” şi caracterul personal al omenităţii, ne ajută să înţelegem adecvat fundamentalul verset 27 din primul capitol al Facerii****. Nu este vorba că Dumnezeu ar fi o pluralitate divină în sens politeist, nici că El ar fi androgin sau în orice alt fel deter­mi­nabil sexual, ci că este o fiinţă personală care dă “chi­pul” ei altei fiinţe personale. Mulţi teologi (inclusiv Dumitru Stăniloae) se încumetă să vorbească despre o “de-o-fiinţime a uma­nu­lui” în care se răsfrînge, mutatis mutandis, de-o-fiinţimea divinului. Aşa cum Dumnezeu nu este uni­personal, ci în-treit, nici omul creat “după chipul” Său nu este unipersonal, ci în-doit: “după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; băr­­­bat şi femeie i-a făcut”. Nu diferenţierea sexuală se vrea subliniată aici, ci diferenţierea personală, care con­­­­ţine in nuce (primul eu şi primul tu în unitatea fiinţială a lui noi), încă din zorii creaţiei, diversitatea indefinită a persoanelor în cadrul omenităţii.

Comentînd chiar versetul care ne pre­­­ocupă aici, Vladimir Lossky scrie: “Astfel, misterul singu­larului şi pluralului în om reflectă misterul singu­la­rului şi pluralului în Dumnezeu; aşa cum principiul personal în Dumnezeu cere ca natura cea una să se exprime în diversitatea persoanelor, la fel în omul creat după chipul lui Dumnezeu. Natura umană nu poate exista în posesiunea unei monade; ea cere nu singurătatea, ci comuniunea, sau diversitatea cea bu­nă a iubi-rii” (apud D. Stăniloae, op. cit., vol. 1, p. 403).

Aşa­­dar, acest “mister al singularului şi al pluralului” dă cheia de înţelegere a locului de la care am pornit: Sfatul Treimic i-a hotărît şi i-a făcut pe ei bărbat şi femeie ca pluralitate fiinţială a uma­nului – după mode­lul arhetipal al plu­ralităţii personale sau ipostatice a lui Dumnezeu Însuşi.

Cineva ar putea obiecta, însă, că pluralitatea ontologică ar fi putut primi o altă expresie decît cea sexuală. Aici, pe lîngă observaţia că teologia n-are ca obiect de stu­diu alternativele ipotetice, ci datele consemnate prin Revelaţie, intervine, cu suficientă plauzibilitate, expli­caţia celebră a Sf. Grigorie de Nyssa (împărtăşită şi de mulţi alţi Sf. Părinţi: Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, Simeon Noul Teolog etc.): în preştiinţa Lui, pre­vă­zînd căderea adusă de păcat, Dumnezeu a creat sexele, ca antidot relativ împotriva morţii, asigurând perpe­tuarea pe această cale a neamului omenesc după păcat, la rînd cu celelalte organisme biologice sau animale. Di­fe­­renţierea sexuală (fără legătură cu arhetipul divin şi ţinînd strict de ordinea creaţiei văzute) apare astfel ca fiind supra­pusă prevenitor peste pluralitatea de tip personal (“chip” al arhetipului şi temei al ordinii spirituale) – şi deci secundară în plan ontologic faţă de aceasta.

Bărbatul (Adam) a fost făcut mai întîi, ca rădă­cină a întregii umanităţi viitoare. Orice dife­renţiere ul­te­­rioară – sexuală, personală, etnică – se afla po­ten­ţial în el, ca pădurea într-o sămînţă, urmînd să se desfăşoare la vremea potrivită, în liniile de forţă ale “planului divin” (sophía necreată), dar şi cu aportul liber­­tăţii per­sonale (“li­berul arbitru”). În virtutea ana­logiei cu “chipul” fiinţial al Creatorului, ca şi în vir­tutea acestei indefinite poten­ţia­lităţi multiplicator-diversi-ficatoare, fiinţa umană a fost complinită din sine însăşi (Eva “dedusă” din “coasta” lui Adam), căci “nu este bine să fie omul singur”, adică lipsit de o alteritate “pe potriva lui” (Facerea 2, 18), iar lao­laltă bărbatul şi femeia (ipostasul paternal şi ipostasul maternal al uneia şi aceleiaşi umanităţi), încă dintru în­ceput, au primit de la Dumnezeu binecuvîntarea (nu “porunca”, cum greşit se învaţă îndeobşte, sub suges­tia imperativului gramatical!) de a creşte şi de a se înmulţi, înstăpî­nindu-se cali­tativ asupra pămîntului (ceea ce va să zică: nu la concurenţă în sens numeric cu “dobi­toacele”, deşi primiseră şi aces­tea, mai înainte, aparent aceeaşi binecuvîntare, şi nici în felul celor necugetătoare, ci prin asu­marea responsabilă a unei demnităţi existenţiale de tip regal, în mod expres şi mai dinainte conferite în Sfatul de Tai­nă al Sfintei Treimi – cf. Facerea 1, 26).
Cred că ar trebui evitată o confuzie care se fa­ce în mod curent, prin deducţie automată: cea între sex şi sexualitate. Sexul ţine de structura ontologică a o­mu­­lui (“bărbat şi femeie i-a făcut pe ei”), avînd de­sigur nu numai implicaţii materiale, ci şi profund spirituale, în vreme ce sexualitatea, în înţelesul biologic care i se dă după cădere şi după îmbrăcarea “hainelor de piele” (cf. Facerea 3, 21), este doar o întrebuinţare derivată şi con­juncturală a sexului, necesară în prezenţa păcatului, dar ne-necesară în absenţa lui.

Sexul există înaintea sexu­alităţii şi subzistă abo­lirii ei, marcînd umanul în toată devenirea lui. Istoria sexualităţii nu este decît intervalul indefinit din­tre sexul fără sexualitate al condiţiei originare (caracterizate prin castitatea “în­ge­­rească”, prin goliciunea cea fără de ruşine) şi sexul fără sexualitate al Împărăţiei finale (“Că la înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sînt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” – Matei 22, 30). Rezultă limpede că moartea şi se­xu­a­litatea reprezintă “to­varăşii de drum” ai păcatului. Unde nu mai este păcat, nu mai este nici moarte (“Moarte, unde-ţi este bol­dul?” – I Corinteni 15, 55), nu mai este nici sexuali­tate (“…nici nu se însoară, nici nu se mărită…”). Moartea ne este vrăjmaşul cel mare, ce va fi ultimul nimicit (cf. I Co­rinteni 15, 26), temeiul acestei nimiciri fiind pus de Hristos, Cel ce „cu moartea pre moarte a călcat”. Se­xualitatea este un vrăjmaş mai puţin redutabil, ce poate fi în­frînt “din mers”. Castitatea desăvîrşită a vieţii lui Iisus (“Noul Adam”) şi a Mariei (“Noua Evă”) stă pildă şi chezăşie pentru această putinţă, experimentată din plin în asceza de tip monahal şi în realitatea lumesc-nelumească a sfinţeniei. Se aboleşte însă sexualitatea ca funcţie biologică, nu condiţia sexuată în sine. Nici înălţat la cer, Iisus, în omenitatea Lui, nu în­cetează de a fi băr­bat, după cum, nici luată la cer, Maica Fecioa­ră nu încetează să fie femeie – şi ca atare vor rămîne în veci. În starea monahală, fiecare persoană trăieşte castitatea în condiţia internă a sexului său. Iar la înviere, cînd tot sufletul îşi va recă­păta trupul aferent, fără de care omenitatea nu este deplină, trupurile acelea transfi­gurate nu vor înceta să fie structural ceea ce au fost, chiar dacă modificărilor calitative (cf. I Corinteni 15, 42-52) li s-ar putea adă­uga, cum cred mulţi dintre Părinţi, şi anumite modificări mor­fo­logice (cf. D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, ed. cit., vol. 3, p. 403 şi urm.). De la Adam şi Eva pînă la sfîrşitul vea­curilor, ba şi în vecii vecilor, tră­im, ne mîntuim sau ne pierdem fiecare ca bărbat sau ca femeie. Cuvîntul apostolic de la Galateni 3, 28, că în Hristos “nu mai este parte bărbătească şi parte fe­meiască”, nu trebuie înţeles ca anulare sau desfiinţare a împărţirii în sexe (aceasta nu rezultă ca atare din nici o spusă a lui Hristos şi din nici un alt loc biblic), ci ca trans­cendere a acestei împăr­ţiri, adică – urmînd celor spuse de Dom­nul la Matei 22, 30 – ca abolire a regimului sexual impli­cat de cădere (“însuratul”, “măritişul”, “cunoaşterea” trupească şi procreaţia biologică, “răz-boiul sexelor”), redobîndindu-se prin har “viaţa îngerească” şi unitatea ipostatică a firii noastre dintîi. Omul este chemat “să învingă” divizi­unile creaţiei (Sf. Maxim Mărturisitorul), în sensul tota­lizării lor mistice, a acelei unificări în principiul suprem a tot ce există şi care este Logos-ul creator, “că­ci în El [în Hristos] a binevoit [Dumnezeu] să sălăşluiască toată plinătatea, şi prin El pe toate întru El să le împace, fie cele de pe pămînt, fie cele din ceruri…” (Coloseni 1, 19-20; cf. şi Efeseni 1, 10).

Aşadar, din perspectivă eschatologică creştină, sexualitatea trece, sexele rămîn. Masculinul şi femininul sînt mărci eterne ale umanului, într-o complementaritate care depăşeşte conjuncturalul, „intervalul” condiţiei actuale, regăsindu-se pure în absolut, în comuniunea harică a veşnicei Împărăţii, anticipată ritual în Sfînta Taină a Cununiei, prin în-cununarea Mirelui şi Miresei – paradigmă solemnă a omenităţii îndumnezeite. În strălumina acestei paradigme, statornicite şi bine-cuvîntate de Dumnezeu, homosexualul, în animalitatea lui netranscen-dentă şi goală de sens, refuzînd plinătatea ontologică şi mistică a Nunţii eikonice, îşi asumă condiţia unui avorton al firii omeneşti, aşa cum diavolul şi-a asumat, prin patosul discordanţei, condiţia de avorton al firii îngereşti.

Spre deosebire însă de îngerul căzut, omul, oricît de păcătoşit, mai păstrează – din mila lui Dumnezeu – o şansă de mîntuire. Creştineşte vorbind, homosexualul este „fratele nostru bolnav”. Şi noi, ceilalţi, bolim cu toţii de păcate mai mari sau mai mici, ca nişte biete fiinţe muritoare ce sîntem, căci numai Fiul Omului „cel fără de moarte” a fost şi „singurul fără de păcat”. Oare păcătoşi fiind, nu vom înţelege păcătosului? Sau nu vom ierta celui greşit, ca şi noi să năzuim iertarea Tatălui ceresc? Păcatul se cade să-l urîm, dar pe păcătos să-l iubim cu frăţească milă şi compasiune, desigur în nădejdea izbăvirii lui. Iar dacă nu răzbim cu sfatul, nici cu fapta binevoitoare, atunci să stăruim a ne ruga pentru „fratele nostru bolnav”, căci ce nu e cu putinţă oamenilor, e cu putinţă lui Dumnezeu, Cel ce „nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui”.

V-aţi rugat vreodată pentru un homosexual?

Răzvan CODRESCU

* Serie în care au apărut pînă acum: Răzvan Codrescu, Teologia sexelor şi Taina Nunţii. O introducere ortodoxă în antropologia conjugală (2002), Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard, Teologia sexualităţii. Heterosexualitatea şi homosexua-litatea din perspectivă creştină (2004) şi Daniel Cornea, Sexualitatea. O privire din tinda Bisericii (2004).
** D-l Florin Buhuceanu bunăoară, liderul „Accept”-ului, intelectual altminteri nu lipsit de calităţi, a fost student teolog şi ţine, în frondă deschisă cu Biserica, să convingă la orice ocazie, prin mass-media sau prin conferinţe publice, că homosexualitatea este nu doar îngăduită, ci chiar plăcută lui Dumnezeu! În faţa unei astfel de atitudini, impasibile de ani întregi la toate evidenţele credinţei, îţi vine pînă la urmă să-i răspunzi – neelegant – cu acel proverb românesc care spune că nu poţi fi şi cu ceva undeva, şi cu sufletul în rai...
*** Homosexualilor le place – contravenind şi în această privinţă concepţiei creştine despre om ca făptură liberă şi responsabilă – să invoce o pretinsă „fatalitate genetică”. Dar o „genă a homosexualităţii” nu s-a descoperit încă, iar argumentul fatalist cade, dincolo de orice alte considerente, în faţa numeroaselor cazuri de homosexuali vindecaţi. Ca să nu mai spunem că, invocînd astfel determinarea genetică, în chip de scuză universală, orice aberaţie comporta-mentală (inclusiv pornirile criminale) ar putea să pretindă legitimitate „naturală”!
**** “Şi l-a făcut Dumnezeu pe om după chi­pul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; băr­bat şi femeie i-a făcut”. Razvan Codrescu

Specificaţii

Recenzii ale clientilor

Evaluat la 0 din 5 pe baza a 0 recenzii ale clientilor
Distribuirea evaluarilor
5 stele
0
4 stele
0
3 stele
0
2 stele
0
1 stele
0
Scrie o recenzie