×
Akedia, fata duhovniceasca a deprimarii. Cauze si remedii - editia a doua - Carti.Crestinortodox.ro
Evaluat la 5 din 5 pe baza a 2 recenzii ale clientilor
Distribuirea evaluarilor
5 stele
2
4 stele
0
3 stele
0
2 stele
0
1 stele
0
Scrie o recenzie
  • 11-02-2015
    5 din 5 stele
    Ce este akedia

    Păcatul akediei are la obârşie faptul că ne preocupăm prea mult de noi înşine, de frământările noastre, de insuccesele noastre, iar ca rezultat se stinge dragostea faţă de cei din jur, devenim nepăsători faţă de suferinţele altora, începem să invidiem. Temeiul şi rădăcina vieţii noastre duhovniceşti este dragostea de Hristos: trebuie să trăim cu gândul la El, nu la meschinele şi deşar-tele noastre succese şi insuccese... (Arhimandritul Lazăr, Bolile tainice ale sufletului)
    Akedia este moleşire a sufletului, istovire a minţii... ea cleveteşte împotriva lui Dumnezeu, ca şi cum El ar fi nemilostiv şi neiubitor de oameni; în psalmodie este slabă, în rugăciune - neputincioasă, iar în slujirea trupească - tare ca fierul, în lucrul de mână - fără de lenevire, în ascultare - făţarnică (Cuviosul Ioan Scărarul).

    Să nu cazi în akedie atunci când asupra sufletului tău se năpustesc, unul mai întunecat decât celălalt, nori infernali, când asupra lui se aruncă răutatea, invidia, îndoiala şi multe altele. Să ştii bine că apariţia acestor nori întunecaţi la orizontul cugetului este inevitabilă, însă ea nu se întâmplă întotdeauna şi nu ţine vreme îndelungată, la fel cum se întâmplă în natură cu apariţia norilor întunecaţi pe cer: vor trece şi se vor duce, şi atmosfera sufletului se va însemna iarăşi. In natură este neapărată nevoie să fie nori pe cer şi lumina zilei să se întunece, însă norii aceia sunt nestatornici, ei trec degrabă, şi după ei străluceşte iarăşi lumina soarelui, cu putere nouă (Sfântul Ioan din Kronstadt).

    Să nu cazi în akedie arunci când te lupţi cu vrăjmaşul cel netrupesc, ci în necaz şi în strâmtorare să dai slavă Domnului, Care te-a învrednicit să înduri pentru El lupta cu şarpele cel viclean şi să fii rănit pentru El în tot ceasul, căci dacă n-ai trăit în cucernicie şi nu te-ai sili să te uneşti cu Dumnezeu, vrăjmaşul nici nu ar năvăli asupra ta şi nici nu te-ar chinui (Sfântul Ioan din Kronstadt).

    Când te va cuprinde melancolia, nu uita să te mustri: adu-ţi aminte cât de vinovat eşti faţă de Domnul şi faţă de tine însuţi, dă-ţi seama că eşti nevrednic de o soartă mai bună, şi îndată vei simţi uşurare. S-a zis: multe sunt necazurile drepţilor şi: multe sunt rănile păcătoşilor. Aşa este viaţa noastră de aici, tot necazuri şi iar necazuri, însă tocmai prin ele se ajunge în împărăţia cerurilor (Cuviosul Ambrozie de la Optina).

    Ştiind că Dumnezeu este Credincios şi Atotputernic, să crezi în El, şi te vei face părtaş bunătăţilor Lui. Iar dacă te trândăveşti şi petreci în nelucrare, înseamnă că nici nu crezi (Ava Evprepie).

    Akedia e nimicită de rugăciune şi de neîncetata cugetare la Dumnezeu; cugetarea la Dumnezeu este păzită de înfrânare, iar înfrânarea - de osteneala trupească (Cuviosul Efrem Şirul).

    Răutatea are mereu unul şi acelaşi şiretlic: să ne arunce în akedie în vremea necazului, ca să ne lipsească de nădejdea în Domnul (Cuviosul Macarie Egipteanul).
    Niciodată să nu ne descurajăm în necazuri şi să nu ne lăsăm, furaţi de gânduri, pradă akediei, ci, cu multă răbdare, să nutrim nădejde, ştiind buna Purtare de grijă a Domnului pentru noi (Sfântul Ioan Gură de Aur).

  • 09-01-2015
    5 din 5 stele
    Cum infrunta crestinul necazurile

    Dând piept cu necazurile, poate creştinul să-L roage pe Dumnezeu să-l scape de ele ori să le ceară altora să se roage pentru el?
    La întrebarea aceasta, Cuvioşii Varsanufie cel Mare şi Ioan răspund aşa: „Cei desăvârşiţi nu abat la sine mânia lui Dumnezeu, fiindcă îşi pun în El toată nădejdea lor; noi însă, fiind trupeşti şi încă având nevoie de lucrurile pământeşti, să ne osândim pe noi înşine ca pe unii care păcătuim prin asta şi să abatem de la noi mânia lui Dumnezeu prin rugăciune şi psalmodie, rugându-L pe Dumnezeu să ne ierte, şi de acum înainte să ne străduim a da mulţumită lui Dumnezeu căci după ce va trece nevoia, păcatele noastre vor atrage asupră-ne unele şi mai rele, iar fără pocăinţă şi milostenie nu este cu putinţă să curmăm necazurile care vin peste noi."
    După cum se vede din răspunsul cuvioşilor, în asemenea cazuri se poate proceda în două feluri. Cei mai slabi cu duhul trebuie neapărat să se roage şi să se pocăiască pentru păcate (şi pentru cele neştiute), ca să potolească mânia lui Dumnezeu şi să îndepărteze necazurile viitoare, ce pot fi şi mai grele.
    Creştinii mai puternici cu duhul nu socot însă că au dreptul să se ferească de necazuri, văzând în acestea voia lui Dumnezeu, care este bună întotdeauna, indiferent de manifestările sale.
    Cuviosul Antonie cel Mare scrie despre aceasta: „Nu este potrivit să nu mulţumeşti doctorilor pentru însănătoşirea trupului, chiar dacă ne dau doctorii amare şi neplăcute: nu este potrivit nici să rămânem nerecunoscători faţă de Dumnezeu pentru ceea ce ni se pare întristător, nepricepând că totul se face potrivit purtării Lui de grijă şi spre folosul nostru."
    Iar Cuviosul Isaac Şirul vorbeşte astfel despre cel drept: „Dacă vin necazuri asupra lui, el are încredinţare şi ştie întocmai că necazurile îi aduc cunună, şi le rabdă cu toată bucuria, le primeşte cu seninătate şi veselie, întrucât ştie că Dumnezeu însuşi i le trimite spre folosul lui, potrivit purtării Sale de grijă ascunse."