"Aduceri aminte"

Mai mult nu se vorbeşte decît se face - astăzi - despre afazia lumii ortodoxe, despre derapajele ei, despre "spiritul burghez" pătruns dincolo de zidurile mănăstirilor. Există o literatură duhovnicească impresionantă care ne face să înţelegem cît de departe sunt în ziua de azi rînduielile călugăreşti şi trăirea întru Hristos. Primim în acelaşi sens un minunat dar: cartea părintelui Andronic (Popovici), duhovnicul şi stareţul mănăstirii Noul Neamţ (1820-1892), apărută la editura Catisma, cu îngrijirea obştei de la aceiaşi mănăstire, la anul 2007. Cărţulia aceasta, de 176 de pagini, este un fel de jurnal scris în caractere chirilice, care relatează despre ucenicia, pelerinajele şi nevoinţele celui care a pus la 1861 început bun al aşezămîntului monahal Noul Neamţ de pe malul Nistrului, în Basarabia. Alături de el a stat ieromonahul Teofan Cristea, originar din Transilvania. Faptul acesta al ctitorii noului aşezămînt se constituie într-un veritabil document asupra proceselor de "reformă" întreprinse de Alexandru Ioan Cuza, domnitorul României, cel care a pus bazele secularizării averilor mănăstireşti. Părintele Andronic devine martorul prăpădului care se abătuse asupra vieţii monahale, şi consemnează cu de-a amănuntul cele văzute şi trăite personal, căci anume el a avut mult de suferit de pe urma faptului că era printre cei care păstra neabătut rînduiala lăsată de Stareţul Paisie Velicicovski (canonizat de biserica rusă în anul 1988), monahul şi duhovnicul care a reînviat tradiţia isihasmului în Moldova, pe de o parte, iar de cealaltă - a diostosit şi promovat Filocalia (Добротолюбие) slavonească, tradusă din elineşte. Acest monument de literatură duhovnicească a constituit multă vreme principala sursă pentru ortodoxia slavă. Pentru această slavofilie a sa, părintele Andronic era urmărit şi şicanat. Iată cum descrie cuvioşia sa interzicerea limbii slavoneşti: "...văzînd cu ochii mei tiraniile cele cumplite ce se lucrau atuncea întru sfintele noastre mănăstiri, din poruncile lui Alexandru Cuza, domnitorul României, şi ale miniştrilor săi şi cu ce dispreţ, la 18 zile ale lunii octombrie, în anul 1859, au scos limba slavenească de prin bisericile sfintelor noastre mănăstiri şi au oprit cu totul să nu să mai pomenească la optust, preacuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie şi ceilalţi făcători de minuni ai Pecerscăi şi slujbele lor împreună, şi a Sfîntului marelui cneaz Vladimir şi a fericitei cneghinei Olga, şi a Sfîntului Ierarh Dimitrie, mitropolitul Rostovului, şi a cuvioşilor mucenici Eufimie, Ignatie şi Acachie şi alte răutăţi, şi cum că a desfiinţat tipografia, legătoria de cărţi, fabrica de postav şi de potcafiche şi altele..."(p.113, ed.cit.). La anul 1861, în aprilie, părintele Andronic a fost personal la mănăstirea Coşula, unde era exilat stareţul Gherasim (izolat pentru nesupunere la noile "reguli" civile), spre a obţine actul de întemeiere a mănăstirii Noul Neamţ, unde s-au refugiat, apoiu, toţi cei care au dorit să se nevoiască după pravila veche.

O carte scrisă minunat într-o limbă română arhaică, amestecată cu multiple rusisme*, dar valoarea ei literară şi documentară nu se diminuiază nicidecum din această pricină, ci dimpotrivă, devine mai pitorească, mai vie, mai îmbietoare pentru lectură. Este o bună lecţie de literatură românească veche; text care deşi scris chiar la finele secolului al XIX-lea (la 1892, cum însuşi autorul o mărturiseşte pe ultima filă) este în mod evident tributar finalului de veac al XVIII-lea, şi omagiază ritos perioada lui Paisie Velicicovski din mănăstirea Neamţului...