Prefața autorului

Încă din anii 1920, numeroase pamflete și articole, chiar unele cărți, au încercat să stabilească o legătură între „bancherii internaționali” și „revoluționarii bolșevici”. Rareori aceste încercări s-au bazat pe evidențe solide și niciodată n-au fost argumentate în cadrul contextului unei metodologii științifice. Firește, unele „evidențe” folosite în aceste încercări au fost frauduloase, unele au fost irelevante, multe altele nu pot fi verificate. Examinarea subiectului de către cercetătorii din mediul academic a fost evitată deliberat. Probabil pentru că ipoteza este împotriva distincției nete capitaliști versus comuniști (și oricine știe, desigur, că aceștia sunt dușmani ireconciliabili). În plus, pentru că s-au scris multe lucruri la limita absurdului pe această temă și o reputație academică poate fi ușor ridiculizată. Este un motiv suficient pentru a evita subiectul.

Din fericire, dosarul decimal al Departamentului de Stat, în particular secțiunea 861.00, conține o documentație extinsă asupra legăturii ipostaziate. Când evidența din aceste documente oficiale este pusă împreună cu cea neoficială din biografii, documente personale și istorii convenționale, de aici emerge o poveste cu adevărat fascinantă.

Descoperim că a existat o legătură între unii bancheri internaționali din New York și mulți revoluționari, inclusiv bolșevici. Acești domni din bănci – care sunt identificați aici – au avut o implicare financiară și au plantat rădăcinile Revoluției Bolșevice. Cine, de ce – și pentru cât – este istoria acestei cărți.

Antony C. Sutton

Martie 1974



Fragment din prefața în limba română, semnată Ninel Ganea

„I saw, in fact, history being written not in terms of what happened but of what ought to have happened according to various ‘party lines’…” (George Orwell)

Pentru a face libertatea să dispară, mai întâi trebuie suprimată diseminarea adevărului, obișnuia să spună profesorul Sutton. În secolul trecut, adevărul nu a prisosit, chiar și în ceea ce s-a numit lumea liberă. Scriitorii care vorbeau, de pildă, despre mizeria totalitară, crimele și lagărele comuniste, erau marginalizați, contestați sau, pur și simplu, ignorați. Soarta lui Orwell și Panait Istrati este simptomatică. Mult mai comode și mai bine primite de mediul academic, bancar și cultural erau reportajele glorioase despre miracolul sovietic, publicate în ziarele prestigioase ale Occidentului[1]. A trebuit să treacă suficient de mult timp până când amploarea și profunzimea catastrofei provocate de bolșevici să fie acceptate, deși până astăzi se mai pot întâlni edulcorări și reevaluări. Și, pe urmele lui Sutton, ar putea fi deschisă o întreagă discuție dacă această acceptare a răului comunist a fost făcută sub presiunea dezvăluirilor sau din nevoia de a consolida, prin opoziție, un partener dialectic. Desigur că fenomenul nu s-a limitat doar la negarea crimelor comise de comuniștii ruși, ci a țintit întregul demers global-colectivist[2] .

Calea cea mai insidioasă de a suprima adevărul este acoperirea lui sub o mulțime de fapte irelevante și multe, nesfârșite, minciuni, rostogolite ad nauseam. Din acest punct de vedere, Antony Sutton mărturisea că pentru cercetările sale istorice privind legătura dintre sistemul bancar apusean și încarnările totalitare ale secolului XX„ a fost persecutat, dar nu penalizat, legal”. Opera sa impresionantă, tulburătoare, cu adevărat iconoclastă, demolatoare de presupoziții și lozinci bine întipărite, blindată exclusiv cu documente oficiale, imbatabile, a fost trecută cu vederea, ignorată, dar niciodată contestată.

Ceea ce făcea și încă face inacceptabile cărțile sale, ceea ce demonstra fără putință de tăgadă Sutton era ilustrarea complicității criminale pe care „establishmentul anglo-saxon” a avut-o, atât cu Revoluția Bolșevică, cât și în consolidarea puterii comuniste de-a lungul timpului, prin ajutoare financiare, militare, tehnologice și logistice.