La douăzeci de ani distanță, doi scriitori români, care au ales Franța drept țara exilului și au adoptat limba franceză, au avut o soartă similară din motive aproape identice. Când, entuziasmat de aventura sovietică, Panait Istrati întreprinde cu fervoare aproape religioasă o călătorie în URSS, în compania „fratelui său” Nikos Kazantzakis, el se angajează în cauză. Dar confruntat cu minciunile propagandei și răutățile birocrației, dezamăgirea crește și, spre deosebire de prietenul său grec, autorul lucrării Kyra Kyralina nu poate rezolva divorțul dintre vis și realitatea pe care a descoperit-o la fața locului. Întorcându-se la Paris, temându-se că și-a pierdut credința în oameni, după ce a observat că toate speranțele, pe care acest fiu al unui haiduc le-a pus în regimul sovietic, s-au prăbușit, el nu are altă opțiune decât să spună această poveste. Să arate ce a văzut. În ciuda presiunilor anturajului său care îl îndeamnă să nu facă nimic, inclusiv Romain Rolland care îl roagă să nu publice nimic, Istrati decide, cu riscul, după cum a spus, să spargă vasele, să scrie povestea acestei călătorii în care a descoperit reversul peisajului Potemkin, care găsește atât de mulți susținători în Franța. Când a apărut Spre altă flacără, în 1929, Istrati a fost literalmente „dezlegat”. După cum scrie biograful lui, Monique Jutrin: „Reacțiile presei nu au întârziat să apară. Stânga îl numește pe Istrati un „anarhist dur”, un „burghez romantic”, „vândut Siguranței române”. Ziarele de dreapta îi reproșează lipsa de fermitate a criticilor. [...] Spre altă flacără îi aduce o imensă ostilitate. […] Presa comunistă se dezlănțuie […]. Se crează un gol în jurul lui”. Într-un context similar, cu aproximativ aceiași actori, aceeași virulență și aceleași acuzații, cu același rezultat, va fi ostracizat compatriotul și urmașul lui Panait Istrati: Virgil Gheorghiu. Exact la douăzeci de ani după Spre altă flacără, un tânăr scriitor român de treizeci de ani, intrat ilegal în Franța cu câteva luni mai devreme, publică, prin intermediul lui Mircea Eliade, care îl vede ca pe o oportunitate de a promova diaspora românească exilată la Paris – dar Gheorghiu va fi mereu în marginea acestor personalități ale exilului românesc imortalizate prin fotografia trio-ului Eliade-Cioran-Ionesco, din Piața Furstenberg – romanul său, Ora 25. Cartea a avut un succes imens, ceea ce a transformat-o într-unul dintre cele mai mari best-seller-uri din perioada imediat postbelică. Peste noapte, săracul și nerecunoscutul Gheorghiu devine scriitorul despre care vorbește toată lumea. Albert Camus este primul care se ocupă de promovarea lui. Gabriel Marcel, o mare figură intelectuală a timpului său, i-a scris prefața. Astăzi este dificil să analizăm impactul pe care l-a avut lucrarea lui în acea vreme. Dar trei ani mai târziu, la lansarea noului său roman, La Seconde Chance, care nu reflectă o scădere a calității literare sau o slăbire a sferei sale generale, ci dimpotrivă, asistăm la o inversare brutală și violentă a opiniei. Biograful său, Amaury d'Esneval, scrie: „Pentru Virgil, a venit unul dintre cele mai grele momente din cariera sa. Editorul său, care-i rămâne cel mai bun sprijin, este surprins. Ziarele de stânga, presa burgheză și presa clericală sunt pornite împotriva unui scriitor, nu am văzut niciodată o asemenea revoltă de masă. [...] Confruntat cu astfel de reacții grosiere în masă, Gheorghiu își dă seama că timpul pentru flori a trecut. Tratat fără menajamente, are sentimentul că e urmărit de o haită de câini. Peste noapte, presa inventează cele mai grave calomnii despre el. I se aruncă gunoaie în față. I se rup cărțile, i se înapoiază – cu injurii – autografele. Devine foarte nefericit”.