CrestinOrtodox 16-02-2015

Când am terminat de citit această nouă carte a părintelui diacon John Chryssavgis, a cărei apariţie este deosebit de oportună, m-am simţit plin de bucurie şi speranţă. în primul capitol al cărţii, autorul ne aminteşte că expresia Kyrie eleison, „Doamne miluieşte" - atât de frecvent repetată în slujbele ortodoxe -, nu reprezintă doar neputinţa şi vulnerabilitatea noastră, ci este „întotdeauna psalmodiată cu bucurie". în viziunea părintelui John Chryssavgis, cuvântul „bucurie" nu este un termen triumfalist sau excesiv de optimist. Abordarea sa se aseamănă foarte mult cu cea a lui Tito Colliander, care, în cartea sa Calea asceticilor, observa: „Adevărata bucurie este liniştită şi statornică; ea nu are trebuinţă de hohote de râs pentru a se exprima."

Există multe afirmaţii dificile şi provocatoare în cartea de faţă. Autorul nu evită confruntarea cu aspectele problematice ale subiectului pe care şi l-a ales - şi nici nu ne oferă soluţii facile. Crucea este elementul esenţial al modului în care înţelege el viaţa creştină, dar Ghetsimani şi Golgota sunt percepute în lumina Taborului şi a Mormântului gol: „Prin cruce, bucuria a cuprins întreaga lume." Spre pildă, atunci când vorbeşte despre pocăinţă sau „preschimbarea minţii" (metanoia), părintele John Chryssavgis nu minimalizează suferinţele şi jertfele pe care le cere de la noi o căinţă autentică, subliniind fap tul că ea semnifică înviere şi un nou mod de a iubi pe Dumnezeu, pe aproapele nostru şi pe noi înşine.

Un mod nou de a iubi - iată tema centrală a acestei cărţi; una din trăsăturile ei cele mai impresionante este personalismul. Autorul scrie despre rolul părintelui duhovnicesc, al povăţuitorului spiritual, fie el bărbat sau femeie, despre ascultare şi libertate, despre autoritate şi slujire în termeni strict personali. Ascultarea de călăuza noastră duhovnicească, un abba sau o amma - persoana care, în creştinismul celtic, se numea amchara, „prieten de suflet" -, nu presupune supunerea faţă de anumite reguli exterioare, ci explorarea unei relaţii personale. Călăuza duhovnicească, arată autorul, „nu este un ghid turistic, ci un însoţitor de-a lungul călătoriei noastre spirituale". Pe tot cuprinsul cărţii, termenul „personal" înseamnă „in-terpersonal"; în consecinţă, autorul are multe de spus despre Biserică, despre slujirea comunitară şi despre tainele ei. Pers-pectiva părintelui John Chryssavgis este atât eciezială, cât şi sacramentală.

Unul dintre termenii specifici care exprimă cât se poate de limpede această perspectivă interpersonală este termenul „responsabilitate". Citând o zicere hasidică („Fiinţele omeneşti sunt limbajul lui Dumnezeu"), autorul precizează că responsabilitatea sau receptivitatea noastră trebuie să se îndrepte îndeosebi spre victimele abuzurilor de tot felul, spre oamenii lipsiţi de adăpost, spre cei ce suferă de diferite handicapuri şi spre copii. După cum amintea teologul român Dumitru Stăniloae, fiecare persoană este un cuvânt adresat nouă de Hristos, Logosul Divin - cuvânt căruia suntem invitaţi să-i răspundem. De asemenea, responsabilitatea noastră trebuie să se extindă şi asupra creaţiei materiale: „Dacă nu iubiţi copacii, nu-L iubiţi pe Dumnezeu", afirmă părintele John Chryssavgis. Dar, desigur, să nu iubim copacii mai mult decât îi iubim pe copii!

Vindecarea lăuntrică a omului - arta îndrumării duhovniceşti împleteşte Sfânta Tradiţie cu experienţa personală. în afirmaţiile sale, autorul se sprijină pe învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, cu precădere pe cele ale Cuviosului Isaia Pustnicul şi ale Sfântului Ioan Scărarul, cărora le-a dedicat studii aprofundate. De menţionat faptul că John Chryssavgis are marele dar de a ne înfăţişa aspectele contemporane ale învăţăturilor patristice. Deşi s-a aplecat îndeosebi asupra scrierilor monahilor, autorul nu e călugăr, ci preot căsătorit, cu experienţă atât în slujirea pastorală, cât şi într-o intensă activitate cu studenţii şi cu tinerii, în general. De asemenea, el este un bun cunoscător al suferinţelor persoanelor cu handicap, cărora le împărtăşeşte atât bucuriile, cât şi durerile. Toate acestea îl ajută să ni se adreseze cu o autoritate fermă, dar plină de smerenie, care nu poate izvorî decât din matca unor experienţe personale.

Două dintre capitolele cărţii sunt dedicate comportării inadecvate a unora dintre clerici, pe linie morală sau profesională, şi abuzurilor comise asupra copiilor. Noi, ortodocşii, ocolim de obicei aceste subiecte deosebit de spinoase, asupra cărora preferăm să păstrăm o tăcere absolută. De obicei, sau pretindem că „astfel de lucruri nu se petrec în Biserica Ortodoxă" (deşi ele există!), sau afirmăm că „nu se cuvine" să vorbim în public despre asemenea chestiuni (deşi a nu discuta despre ele echivalează cu acceptarea lor tacită şi, implicit, cu certa lor proliferare). Admir curajul autorului de a aborda aceste probleme, după cum admir poziţia sa echilibrată şi faptul că se fereşte de a condamna pe cineva afirmând că obiectivul său nu e acela „de a învinui pe nimeni". Investigaţiile sale sunt de natură analitică; nu este vorba decât despre un început, pe care atât el, cât şi alţii ca el, vor trebui să-l continue în mod constant. Continuând să ne ocupăm de aceste subiecte dureroase, observă părintele John Chryssavgis, noi, ortodocşii, „se cuvine să ne însuşim noţiuni de socio-psihologie, soci ologie şi antropologie, deoarece, deşi fiecare îşi are limitele ei, ele ne pot fi de un real şi deosebit folos".

Unul dintre marile talente exegetice ale autorului este acela de a-şi condensa afirmaţiile în fraze pline de tâlc şi de substanţă. Voi păstra cu siguranţă în memorie pe multe dintre ele şi le voi folosi ori de câte ori va fi nevoie: „Reîntregirea sufletului unui fiu duhovnicesc poate deveni o sfâşiere a inimii pentru duhovnicul său"; „în viaţa duhovnicească, unu plus unu echivalează cu infinitul"; „Slăbiciunile mele, neputinţele mele sunt parte din harul divin"; „Câteodată, a spune «nu» poate fi cel mai autentic mod de a iubi pe cineva"; „La spovedanie, preotul nu este un detectiv, ci un martor". Am reflectat îndelung asupra următoarei afirmaţii a părintelui Chryssavgis: „Devenim mai întregi atunci când recunoaştem că suntem fragmentaţi (...), pentru că numai atunci când mărturisim golul din sufletul nostru dobândim plinătatea lăuntrică a paharului care se revarsă." Autorului îi plac jocurile de cuvinte şi recurge adeseori la acest procedeu stilistic, care este pe cât de ingenios pe atât de edificator. Astfel, pocăinţa este „rememorare"; synchoresis („iertare") înseamnă, literal, „a te afla în acelaşi loc cu cineva"; exomologesis denotă atât „mărturisire", cât şi „mulţumire", iar apatheia nu semnifică „apatie", ci „empatie".

Sintetizând învăţăturile Cuviosului Isaia Pustnicul, părintele diacon John Chryssavgis le numeşte „o asceză a sensibilităţii". Această denumire reflectă cu acurateţe duhul în care a fost scrisă cartea de faţă - cu sensibilitate şi integritate morală de ascet. Fiinţa mea duhovnicească este pe deplin îmbogăţită de lectura acestei cărţi şi sunt încredinţat că ea îi va îmbogăţi pe toţi cei ce o vor citi. Fie ca Hristos Domnul să-i binecuvânteze pe toţi cititorii acestei cărţi şi fie ca El să-l binecuvânteze pe autor şi familia sa! Episcop Kallistos (Ware) al Diokleii