Viata si invatatura staretului Siluan Athonitul - Carti.Crestinortodox.ro

Viata si invatatura staretului Siluan Athonitul

Evaluat la 5 din 5 pe baza 1 recenzie
15,00Lei
In stoc

Insemnarile duhovnicesti ale Cuviosului Siluan Athonitul sunt expresia nemijlocita a tulburatoarei experiente duhovnicesti a celei mai remarcabile figuri a spiritualitatii ortodoxe din secolul nostru.

Descriere

Viata si invatatura staretului Siluan Athonitul

Inceputul vietii duhovnicesti: lupta impotriva patimilor

Temei antropologice privitoare la rugaciunea isihasta ii voi adauga cateva cuvinte pentru a explica in ce anume consta aceasta „lucrare ascetica" si la ce rezultate conduce. Fixandu-si atentia in inima, ascetul in stare de rugaciune se straduieste sa-si pazeasca mintea libera de orice gand. Pentru omul aflat in conditiile existentei pamantesti, gandurile pot fi naturale, dar pot fi si consecinta influentelor demonice. Cand se roaga, ascetul renunta pentru un timp si in limitele posibilitatilor sale, diferite pentru fiecare, la satisfacerea nevoilor naturii sale; cat despre gandurile de origine demonica, el le exclude cu totul. De aici rezulta ca, la ceasul rugaciunii, mintea respinge orice gand, atat natural, cat si demonic.

Cand cade prada influentei demonice, omul sufera pierderea libertatii sale si se desprinde de viata dumnezeiasca. O astfel de stare e desemnata in invatatura ascetica prin cuvantul „patima". Acest termen exprima, pe de o parte, ideea de pasivitate si de sclavie si, pe de alta parte, ideea de suferinta in sensul de dezintegrare si de moarte. „Oricine savarseste pacatul este rob pacatului; si robul nu ramane in casa, fiul insa ramane pururea" (In 8, 34-35). Astfel, in starea de patima pacatoasa exista doua aspecte ale suferintei: aservirea si dezintegrarea; de aceea „robul pacatului" nu mai poate avea o autentica constiinta a libertatii copiilor lui Dumnezeu.

Patimile poseda o forta de atractie, dar inradacinarea in suflet a oricarei imagini sau a oricarui gand patimas nu se face niciodata fara acordul omului, dat fiind ca in intreaga existenta nu exista nici un lucru atat de puternic incat sa-l lipseasca pe omul liber de posibilitatea de a rezista si de a refuza. Dar atunci cand un gand sau o imagine patimasa s-au implantat solid in suflet, omul devine intr-o masura sau alta un posedat. Patimile sunt „posedari" in diferite grade de intensitate.

Patima are o mare putere de atractie, fiindca ea face sa treaca pe dinaintea celui pe care-l ispiteste spectacolul desfatarilor. Patima ca dezintegrare e consecinta desfatarilor patimase. Daca in miscarea patimasa nu s-ar gasi momentul desfatarii, ci ar incepe direct prin suferinta, ea n-ar fi in stare sa faca vointa omului sa se plece de partea ei. Patima ca suferinta si moarte nu e identificata de indata decat de omul duhovnicesc care a cunoscut lucrarea facatoare de viata a harului dumnezeiesc ce face sa se nasca in suflet o scarba, o „ura" impotriva miscarilor pacatului in el.

Inceputul vietii duhovnicesti e lupta impotriva patimilor. Daca aceasta lupta n-ar fi legata decat de refuzul desfatarii, ea ar fi usoara. Mai anevoioasa in aceasta lupta e a doua etapa: cand patima neastamparata incepe sa chinuie omul prin maladiile cele mai diferite. In acest caz, ascetul are nevoie de o mare si indelunga rabdare, caci urmarile binefacatoare ale impotrivirii sale patimilor nu vin repede.

Pentru omul aflat in conditiile acestei lumi e normal ca el sa ramana in aceasta lupta de-a lungul intregii sale vieti; exista insa doua cazuri extreme in care aceasta lipseste. Pentru omul nepatimitor nu mai exista lupta, in sensul ca desfatarea propusa de patima nu-l mai ispiteste nicicum si totul se incheie in stadiul de simplu gand. Cine e supus asaltului patimilor, dar nu cade prada fortei lor de atractie, poate fi numit si el nepatimitor. Pe de alta parte, absenta luptei semnaleaza si o aservire completa patimii, dar de data aceasta pentru ca in fiecare etapa a dezvoltarii gandului patimas omul nu numai ca nu-i opune nici o rezistenta, ci, din contra, merge in intampinarea ei, traieste prin ea.

In conditiile existentei sale trupesti, omul are si patimi care nu sunt pacate, adica suferinte sau nevoi fara satisfacerea carora prelungirea vietii sale ar fi cu neputinta, cum sunt de exemplu hrana, somnul etc. Pentru rastimpuri nu prea indelungate, ascetul neglijeaza aceste nevoi, si daca glasul acestor nevoie incepe sa se faca simtit amenintator prin boli, atunci in anumite momente ascetul va merge in hotararea sa de a nu li se supune pana la infruntarea primejdiei mortii. Trebuie observat insa ca, in asemenea cazuri, moartea nu are loc; dimpotriva, omul e pazit de Dumnezeu intr-o masura inca si mai mare. Aceasta hotarare curajoasa de a infrunta moartea se aseamana unei sabii de foc. in mod normal, un ascet ascunde aceasta flacara in sufletul sau fara a-i arata intreaga putere. Prezenta acestei energii stapanite si nedescoperite in afara e indispensabila, chiar in contextul vietii cotidiene, pentru pazirea in masura posibilului a poruncilor, pentru a ne elibera, chiar si numai din timp in timp, de asaltul gandurilor.

Cufundandu-se in adancul inimii, mintea se desface prin insasi actul acestei cufundari in rugaciune de orice imagine atat vizuala, cat si mentala, si in starea acestei curatii i se ingaduie sa stea inaintea lui Dumnezeu; chiar daca mai tarziu curge in forma unui gand sau imbraca cutare sau cutare imagine, ceea ce purcede din acest adanc dincolo de imagini nu mai e de acum patima si viata autentica dumnezeiasca.

In aceasta stare descoperim ca sufletul tinde in chip na-tural spre Dumnezeu, ca este asemenea Lui, ca e nepatimitor prin fire.

Prin schimbarile starilor sale duhovnicesti - impartasiri si retrageri ale harului - omul ajunge la convingerea ca „nu are viata in el insusi", ca viata sa e in Dumnezeu; in afara Lui e moartea. Cand i se daruie venirea Luminii dumnezeiesti, sufletul se impartaseste aievea de Viata vesnica, adica de Dumnezeu insusi; si acolo unde e Dumnezeu e o libertate pe care cuvantul nu o poate zugravi, caci in acel moment omul e in afara mortii si a fricii.

In aceasta stare, omul se cunoaste pe sine insusi; cunoscandu-se, cunoaste omul in general in virtutea comunitatii de fiinta (consubstantialitatii) a intregului neam omenesc. In adancurile sale, acolo unde se descopera adevarata asemanare cu Dumnezeu a naturii umane, unde se reveleaza marea sa vocatie, ascetul vede ceea ce ramane absolut necunoscut pentru omul care n-a intrat inca in inima sa.

In slujba inmormantarii, Sfantul loan Damaschin spune: „Plang si ma tanguiesc cand ma gandesc la moarte, cand vad zacand in morminte frumusetea noastra zidita dupa chipul lui Dumnezeu: grozava, fara marire si fara chip." Asa plange si suspina oricine a cunoscut in Dumnezeu frumusetea paradiziaca a omului, cand la intoarcerea sa de la negraitul ospat duhovnicesc in camara de nunta tainica a inimii isi arunca privirea asupra acestei lumi lipsite de frumusete si de slava.

Specificaţii

  • Editor: Deisis
  • ISBN: 9789739344944
  • An aparitie: 01 Ianuarie 2004
  • Numar pagini: 300
  • Tip carte: Broşată
  • Limba: Română
  • Dimensiuni: 13 x 20 cm

Recenzii ale clientilor

Evaluat la 5 din 5 pe baza 1 recenzie
Distribuirea evaluarilor
5 stele
1
4 stele
0
3 stele
0
2 stele
0
1 stele
0
Scrie o recenzie
Afiseaza 1 din 1 recenzii ale clientilor
  • Iulia Zavatie 07-07-2015
    5 din 5 stele
    Despre calea Bisericii

    „Duhul Sfânt a făcut cunoscute Bisericii noastre tainele lui Dumnezeu şi ea este tare prin cugetul său sfânt şi prin rabdarea ei”, spunea stareţul. Taina dumnezeiască pe care Biserica o cunoaşte prin Duhul Sfânt e iubirea lui Hristos. Cugetul sfânt al Bisericii este „ca toţi să se mântuiască“. Iar calea pe care o urmează Biserica pentru atingerea acestui sfânt scop e răbdarea, adică jertfelnicia.

    Propovăduind în lume iubirea lui Hristos, Biserica îi cheamă pe toţi oamenii la plinătatea vieţii dumnezeieşti, dar oamenii nu înţeleg această chemare şi o resping. Chemând pe toţi oamenii să păzească porunca lui Hristos: „Iubiţi pe vrajmaşii voştri“, Biserica se aşează între toate forţele aflate in luptă. Furia care însufleţeşte aceste forţe se întoarce în chip firesc împotriva Bisericii care se aşează în drumul lor. Dar în împlinirea lucrării lui Hristos pe pământ, mântuirea lumii întregii, Biserica ia asupra sa în mod conştient povara furiei generale, aşa cum Hristos a luat asupra Sa pacatele lumii. Şi dacă în această lume a păcatului Hristos a fost prigonit şi a trebuit să pătimească, tot aşa va fi inevitabil ca şi adevărata Biserică a lui Hristos să fie persecutată si sa sufere. Domnul însuşi şi Apostolii au vorbit despre această lege duhovnicească a vieţii în Hristos; dumnezeiescul Pavel a formulat-o într-un mod categoric spunând: „Toţi cei ce vor voi să trăiască cucernic în Iisus Hristos vor fi prigoniţi” (2 Tim 3,12).

    Aşa a fost şi va fi întotdeauna şi pretutindeni în lumea întreagă de când există păcatul. „Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt 5, 6). Prin aceste cuvinte Domnul spune ca aceia care propovăduiesc pacea Evangheliei vor fi asemenea Lui, Fiul Unic al lui Dumnezeu. Vor fi asemenea Lui în toate, nu numai în Slava şi în învierea Lui, dar şi în înjosirea şi moartea Sa. Scriptura vorbeşte mult de aceasta. De aceea, toţi cei ce propovăduiesc cu adevărat pacea lui Hristos nu trebuie să uite niciodată Golgota.

    Şi toate acestea numai din pricina cuvântului: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”. „Căutaţi să Mă ucideţi pe Mine, căci cuvântul Meu nu este întru voi”(In 8, 37), a spus Domnul iudeilor. Biserica propovăduieşte acelaşi cuvânt: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”, dar lumea nu poate suferi acest cuvânt. De aceea, dintotdeauna, lumea păcatului a prigonit adevarata Biserică şi o va prigoni, i-a omorât pe slujitorii ei şi ii va omorî în continuare.

    In întâlnirile mele cu fericitul stareţ n-am avut niciodată nici cea mai mică îndoială că vorbele sale erau „cuvintele vieţii veşnice” pe care le auzise de sus şi că nu prin „basme meşteşugit închipuite” a învăţat acest adevăr pe care l-a mărturisit prin întreaga sa viaţă. Mulţi oameni sunt în stare să vorbească cu uşurinţă despre iubirea lui Hristos, dar faptele lor sunt un scandal pentru lume, şi de aceea cuvintele lor sunt lipsite de putere făcătoare de viaţă.

    Viaţa stareţului pe care am observat-o îndeaproape timp de mulţi ani, şi pe care încerc să o descriu acum, era un efort ascetic atât de mare şi măreţ, încât nu există cuvinte care să-mi poată exprima admiraţia. In acelaşi timp, aceasta viaţă era atât de simplă, atât de firească şi de smerită cu adevărat, încât orice expresie, oricât de puţin căutată sau emfatică, ar introduce un element străin. De aceea mi-e atât de greu să vorbesc despre ea.

    Sunt oameni incapabili să sesizeze adevăratul sens ce se ascunde în spatele unui cuvânt simplu; altora, din contră, li se răneşte auzul atunci când aud notele false produse de cuvinte pretenţioase. Pentru mulţi oameni, cuvântul sfânt şi curat al stareţului nu e din nefericire uşor de înţeles, tocmai din pricina simplităţii lui; de aceea îmi îngădui să-l însoţesc cu acest comentariu al meu, crezând – poate pe nedrept – că astfel îi voi putea ajuta pe cei obişnuiţi cu alte moduri de viaţă şi de exprimare să-l înţeleagă pe stareţul nostru.

    Să luăm, de exemplu, acest scurt sfat al stareţului: „Ce trebuie să facem pentru a avea pacea în suflet şi în trup? Pentru aceasta trebuie să iubim pe toţi oamenii ca pe noi înşine şi să fim gata să murim în tot ceasul”.

    In general, gândul unei morţi iminente umple sufletul omului de tulburare şi de spaimă, uneori chiar de disperare, până acolo încât mâhnirea sufletului îmbolnăveşte chiar şi trupul. Atunci cum poate stareţul spune că, dacă suntem necontenit gata să murim şi dacă iubim pe toţi oamenii, acest lucru umple de pace nu numai sufletul, dar şi trupul nostru? Ciudată şi neînţeleasă învăţătură!

    Vorbind aici de pacea în suflet şi în trup, stareţul are în vedere starea duhovnicească în care lucrarea harului se comunică în chip sensibil nu numai sufletului, ci şi trupului. Desigur, în cazul de faţă el vorbeşte de un har mai mic decât cel pe care-l trăise la arătarea Domnului. Aici harul care-i năpădise sufletul şi trupul a fost atât de puternic, încât însuşi trupul simţise limpede prezenţa lui. Blândeţea Duhului Sfânt a trezit chiar şi în trup o iubire atât de aprinsă pentru Hristos, încât şi el voia să pătimească pentru Domnul”.

Afiseaza 1 din 1 recenzii ale clientilor