Adelina Patrascu 02-07-2015

Nebunul pentru Hristos nu e nebun cu adevărat, şi aceasta este marea deosebire. El este deplin sănătos la minte. El numai „faţăreşte" nebunia, el alege să pară nebun, el face totul pentru ca toţi ceilalţi să-l socotească cu adevărat nebun, rămânând însă stăpân pe gesturile şi vorbele sale, folosite întotdeauna cu un anume rost. In faţa celor care i-au aflat taina sau a celor aleşi de el, ca şi atunci când e singur, leapădă masca nebuniei, arătându-se întreg la minte şi deplin sănătos. Atunci când nebunia pentru Hristos şi-o arată doar o dată în viaţă, purtarea sa de mai înainte ori de după aceea nu are în ea nimic patologic. Cel cu adevărat nebun, chiar dacă ajunge să-şi îndure nebunia sa în Hristos, nu este un adevărat nebun pentru Hristos în adevăratul înţeles al cuvântului. Pentru că cel nebun pentru Hristos nu îndură silit nebunia, ci însuşi se sileşte să se arate nebun. Singur şi-a ales condiţia de nebun şi poate s-o părăsească oricând voieşte şi să se întoarcă iarăşi la ea, când socoteşte că-i este de folos. Nu-i pentru el un handicap, nu-i vatămă viaţa psihică şi nu-i tulbură nici viaţa duhovnicească. E ca şi actorul, care rămâne el însuşi, chiar dacă-şi pune tot sufletul în rolul pe care îl are de jucat.
Că nebunul pentru Hristos doar „faţăreşte" nebunia se spune în toate vieţile de sfinţi. Despre Ammona, de pildă, se spune: „Bătrânul se făcea nebun". Awa Or îndeamnă şi el la aceasta, zicând: „Sau fugind fagi de oameni sau batjocoreşte lumea şi pe oameni, facându-te pe tine nebun în multe". Istorisirea despre Isidora poartă acest titlu: Despre fecioara care făţărea nebunia şi începe astfel: „In această mănăstire [a Tabenisioţilor] era o fecioară care făţărea nebunia şi făcea pe îndrăcită". Despre awa Silvan se spune că „se prefăcea nebun", „făcea pe nebunul". Tot aşa despre Marcu din Alexandria se spune că „se prefăcea a fi nebun, şi el însuşi spunea despre sine: „şi într-o bună zi mi-am zis: Acum du-te în cetate şi fa-te pe tine nebun. Ioan din Efes spune despre Teofil şi Măria că, îmbrăcându-se în veşminte de comedianţi, „în toată vremea ţopăiau şi se scălâmbăiau", adăugând că făceau aceasta „spre înşelarea celor care-i priveau". In Viaţa lui Simeon se spune de multe ori că nebunia sa era doar părută. Astfel: „Se prefăcea a fi în tot felul, prin purtări nebuneşti şi neruşinate [...]. Şi aici făcea pe şchiopul, aici ţopăia, aici se ţâra ca un olog, aici punea piedică trecătorilor, facându-i să cadă. Alteori, la lună nouă, făcea pe lunaticul, aruncându-se la pământ şi zvârcolindu-se. Sau încă făcea pe predicatorul, ameninţând şi mus-trând pe cei ce-l ascultau. Spunea că asta îi plăcea cel mai mult şi-i de cel mai mare folos pentru cel care făţăreşte nebunia pentru numele lui Hristos". Şi tot aici se spune că atunci când era singur cu prietenul său Ioan „n-avea în el nici urmă de nebunie", aşa încât acesta spunea că nici nu-i venea să creadă „că tot el era nebunul de mai înainte". Nichita Stithatul scrie despre Ierotei că „adesea se prefăcea că va să verse ori să spargă oalele pe care le ducea", dar duhovnicul său „îi ştia prefăcătoria". Despre Sfântul Chiril Fileotul se spune că „obişnuia să facă uneori pe nebunul pentru Dumnezeu". Sfântul Sava cel Nou e şi el înfăţişat ca unul care „făcea pe nebunul", „făţărind nebunia".

CrestinOrtodox 18-05-2015

Cuvânt înainte
In toate timpurile şi în tot locul, oamenii s-au purtat cu bolnavii mintali în chip contradictoriu; i-au socotit ba solitori ai unei alte lumi ori mijlocitori între pământeni şi zei, cinstindu-i ca pe nişte adevăraţi preoţi şi prooroci, ba, cel mai adesea, înfrăţiţi cu duhurile rele şi slugi ale lor, vrednici de alungare, buni de pus în fiare ca animalele şi chiar daţi morţii.
Tot aşa, dintotdeauna omenii s-au întrebat ce sunt bolile mintale şi care e pricina lor.

E limpede că ele, mai mult decât bolile trupeşti, trimit - dacă nu prin originea lor, cel puţin prin manifestările şi nedumeririle pe care le iscă - la cele trei laturi ale fiinţei omeneşti: fizică, psihică şi spirituală.

Insă cei care au încercat să le explice cel mai adesea n-au ţinut seama de toate aceste laturi şi, cercetând istoria „psihiatriei" (în înţelesul larg al termenului), constatăm că acesteia i-a fost întotdeauna greu să le includă într-un tot, arătându-se de timpuriu divizată între tendinţe care acordau însemnătate numai uneia dintre ele.

Psihiatria modernă păstrează, paradoxal, aceste diviziuni, dând loc la teorii şi terapeutici eterogene şi chiar contradictorii. Clasicul Manual de psihiatrie întocmit de H. Ey, E Bernard şi C. Brisset constată coexistenţa astăzi a patru mari tipuri de teorii: 1) teoriile organo-mecaniciste, care consideră că maladiile mintale au o origine organică; 2) teoriile psihodinamice ale inconştientului patogen, care le priveşte drept efect al forţelor inconştiente (Freud şi discipolii săi, Jung); 3) teoriile sociopsihogenice ale factorilor de mediu, care socotesc bolile mintale drept reacţii patologice de natură pur psihologică la situaţiile dureroase sau dificile (şcoala anglo-saxonă, Pavlo v), sau la eşecurile de comunicare, mai ales în sânul familiei (Bateson, Watzlawick şi şcoala lui Palo Alto); 4) teoriile organogenice dinamiste, care afirmă că maladiile mintale sunt produse printr-o destructurare a fiinţei psihice, condiţionată de factori organici (Jackson, Janet, Ey).

Aceste poziţii diferite, în principiu, se exclud una pe alta: cea dintâi susţine o etiologie pur organică, respingând aşadar orice factor psihogen sau sociogen; a doua, punând în prim plan factori psihogeni, respinge orice fundament organic al bolilor mintale şi, chiar dacă admite importanţa anumitor factori relaţionali, îi socoteşte pe aceştia endogeni; cea de-a treia, respingând orice etiologie organică şi orice intervenţie a unui inconştient psihic, atribuie maladiile mintale exclusiv unor factori exogeni; a patra exclude astfel de factori, ca şi orice recurs la inconştient şi, admiţând un substrat organic al maladiilor mintale, nu consideră că simptomele depindă direct şi mecanic de acest substrat, ci acordă dinamicii forţelor psihice un rol esenţial în structura şi evoluţia acestor maladii.

Uneori, în cadrul aceleiaşi direcţii teoretice şi practice, putem afla variaţii considerabile, divergenţe şi contradicţii - lucru cu totul evident dacă ne uităm numai la psihoterapii, şi chiar la psihoterapiile de acelaşi tip, ca, de exemplu, psihanaliza freudiană şi cea a lui Jung.

In realitate însă mulţi psihiatri dau dovadă de eclectism în practica lor, care nu poate fi aşadar deplin coerentă, ci e mai curând o tatonare, dacă nu chiar un soi de „bricolaj" mai mult sau mai puţin elaborat.

Constatarea că, în ceea ce priveşte rezultatele, toate terapiile sunt bune nu poate decât să ne pună pe gânduri. Faptul că metode atât de eterogene, fondate pe principii teoretice atât de diferite sau chiar contradictorii, au efecte echivalente, contrariază principiul logic al noncontradicţiei şi conduc la concluzia că eficacitatea lor ţine de altceva decât de ceea ce le este specific, adică de atenţia acordată bolnavului, de ascultarea şi îngrijirea lui, de care acesta se poate bucura la fel de bine şi cu acelaşi rezultat şi în afara unui mediu specializat.

Dacă privim la nereuşite, atunci iarăşi putem spune că toate aceste felurite terapii sunt la fel de neputincioase şi lipsite de rost în faţa unei naturi care, şi în aceste cazuri, potrivit vechiului principiu hipocratic, îşi are propriile sale mijloacele de tămăduire.

Putem constata de altfel, în multe cazuri de nevroze sau de psihoze, puţinul efect pe care îl are toată această mulţime de terapii. Medicamentele psihotrope acţionează asupra simptomelor maladiilor şi în majoritatea cazurilor nu ajung la cauza lor. Ele aduc indiscutabil o uşurare a bolii, reducând manifestările patologice, dar cu preţul unei îngreunări şi al unei inhibiţii interne şi externe care îi produc bolnavului aceleaşi suferinţe ca şi boala. Mulţi psihiatri au înţelepciunea să nu vadă în aceste medicaţii decât simple adjuvante, menite mai întâi de toate să-l facă pe bolnav accesibil la o terapeutică de bază, pe plan psihologic. La aceasta însă în fapt se ajunge rar şi atunci, tot aşa, rar e încununată de succes. Se ştie că psihanaliza, care este una dintre cele mai elaborate psihoterapii din epoca noastră, nu reuşeşte să vindece cele mai multe dintre psihoze, iar în cazurile confirmate de nevroză, are doar reuşite limitate. Freud de altfel n-a crezut niciodată că este posibilă o vindecare totală, iar mulţi psihanalişti se mărginesc, în mod decent, la a-i ajuta pe bolnavi să-şi asume starea şi să-şi îndure mai bine suferinţele. Varietatea teoriilor psihiatrice îngreunează fireşte acordul în ceea ce priveşte definirea şi clasificarea bolilor mintale. Putem constata diferenţe considerabile de la o ţară la alta, de la o şcoală la alta. Putem chiar afirma, fără nicio rezervă, că „nu există modele de clasificare".

Evoluţia contemporană a psihiatriei, departe de a merge în sensul unei unificări sau cel puţin al unei armonizări, nu face decât să accentueze divergenţele şi să consfinţească divizarea. Cât priveşte problemele legate de definirea bolilor mintale, „schizofrenia" este cel mai bun exemplu; astfel, în Franţa această noţiune se referă la ceva foarte precis, în timp ce şcoala anglo-saxonă îi atribuie un sens foarte larg, care înglobează aproape toate psihozele şi chiar pune alături psihozele şi nevrozele (distincţia clasică dintre aceste două mari categorii de boli fiind ea însăşi adesea contestată, mai ales de şcoala antipsihiatrică). Cât priveşte problemele legate de etiologie, semnificativ este autismul; nicicând n-a existat o dispută mai aprinsă între susţinătorii unei cauzalităţi psihologice şi cei ai unei cauzalităţi genetice.

De altfel, însăşi noţiunea de boală mintală pune probleme. Potrivit mişcării antipsihiatrice, care a luat amploare în anii '60, ea ar fi un mit (Szasz), o invenţie a societăţii (Cooper), şi nicidecum o boală. Psihiatrii anglo-saxoni de tip psihanalitic, subliniind importanţa factorilor sociali şi de mediu, au fost şi ei înclinaţi să elimine conceptul de boală mintală (Sullivan). Michel Foucault a susţinut teza că noţiunea de „maladie mintală" e rezultatul unei aproprieri abuzive şi simplificatoare a nebuniei de către ştiinţa medicală care abia lua naştere, după ce fusese identificată, la fel de abuziv, cu lipsa de raţiune şi respinsă ca atare de raţionalitatea dominantă în societate şi preţuită de ea.

Atitudinea instituţiei psihiatrice faţă de bolnavii mintali reflectă toate aceste divergenţe şi contradicţii. In actuala stare de lucruri, după cum remarcă Henry Ey şi colaboratorii săi, psihiatria „nu poate decât să stea în cumpănă între două tendinţe, care o fac când să ţină seama mai mult de boală decât de bolnav, când să se intereseze mai mult de bolnav decât de boală".

Spitalizarea are şi ea o anumită ambiguitate. Pinel, dezlegându-i din lanţuri, în 1793, pe alienaţi şi tratându-i ca pe nişte bolnavi obişnuiţi, i-a eliberat de condiţia lor de condamnaţi; însă după aceasta au fost prinşi în alte lanţuri, ale legilor şi azilelor. Pe de o parte, spitalizarea şi izolarea bolnavilor mintali pot fi privite drept mijloace de ajutorare a celor respinşi de familie şi de societate, pe de alta, drept forme de izolare, ceea ce-i face pe mulţi să socotească spitalele de acest gen drept adevărate închisori.

Descoperirea neurolepticelor pare a fi fost, în această privinţă, o eliberare, dar multe voci au de-nunţat înlocuirea în acest fel a vechii cămăşi de forţă cu o nouă cămaşă de forţă, „chimică". S-au făcut mari progrese în ceea ce priveşte umanizarea condiţiei bolnavilor mintali spitalizaţi şi adaptarea prescripţiilor la fiecare caz în parte. Dar, pentru că în mediul spitalicesc clasic de acest gen predomină teoriile organogene şi terapiile chimice, adesea îngrijirea pacienţilor se limitează la acestea din urmă. Problemele psihologice ale bolnavului, socotite potrivit logicii acestor teorii drept epifenomene, în multe cazuri nu fac obiectul niciunei psihoterapii. Bolnavul însuşi, cât priveşte aplicarea tratamentului şi împlinirea nevoilor materiale, nu beneficiază decât de o atenţie limitată din partea personalului spitalicesc - cel mai adesea nu îndeajuns de numeros şi, evident, puţin instruit în această privinţă. Medicaţia pe care o primeşte potrivit condiţiei sale de bolnav mintal arată până la urmă că se ia în considerare şi se tratează mai curând boala decât bolnavul. Astfel, boala fiind „confiscată" de medic, privit ca singurul competent s-o trateze, bolnavul - sortit să rămână o victimă a fenomenelor psihochimice, care scapă şi voinţei, şi înţelegerii sale, fiind pur medicale -este lipsit de orice posibilitate de a lua parte la propriul său tratament şi la propria sa vindecare. In parte, ca reacţie împotriva acestei stări de lucruri s-au ivit experimentele comunităţilor terapeutice instituite de fondatorii antipsihiatriei din Anglia (Cooper, Laing) şi de cei ai mişcării de psihiatrie critică, Psichiatria democratica, din Italia (Basaglia), prima urmărind să-i facă pe bolnavi responsabili de modul lor de viaţă şi părtaşi la deciziile terapeutice care-i privesc, a doua vizând încetarea tuturor fenomenelor de excludere a lor şi integrarea lor cât mai mult cu putinţă în viaţa socială normală. Aceste încercări însă au rămas din nefericire marginale. E cu totul adevărat că, în afara instituţiei specializate, relaţia cu bolnavul mintal este întotdeauna dificilă şi problematică. Pentru că întotdeauna el perturbă ordinea socială şi familială, dar mai cu seamă contestă valorile stabilite, ridicând prin însăşi starea sa problema criteriului dominant al normalităţii, ceea ce constituie un pericol pentru echilibrul câştigat cu greu şi adesea fragil al celor din jur. Antipsihiatria, văzând în boala mintală o sănătoasă contestare a unei structuri sociale sau familiale bolnave, exagerează fără nicio îndoială. E adevărat însă, cel puţin în parte, că prin izolarea instituţională a bolnavului se răspunde unei voinţe de excludere a lui, mai mult sau mai puţin afirmată, din partea societăţii, a familiei sau a unui grup de indivizi care îşi simt ameninţate propriul lor echilibru şi propria lor sănătate. Bolnavul mintal este prin excelenţă acel „altcineva", privit de toţi ca întru totul deosebit şi străin de ei. E semnificativ faptul că, mai în toate societăţile, el a fost socotit fie suprauman, fie subuman - adică lipsit de raţiune, definitorie pentru om, stăpânit de forţe inumane, nesupuse liberului arbitru şi voinţei, care sunt şi ele însuşiri specific omeneşti; străin, aşadar, de condiţia umană, „alienat" -, şi numai arareori un om ca toţi oamenii.