CrestinOrtodox 30-10-2014

Editura Bizantină continuă publicarea lucrărilor Părintelui arhimandrit Simeon Kraiopoulos cu o nouă lucrare din seria Problemele psihologice şi Viaţa duhovnicească. Este o carte ce se adresează oricărui creştin care încearcă să se cunoască pe sine şi să-şi corecteze neputinţele, slăbiciunile sau defectele. Este o carte de mare ajutor pentru preoţii duhovnici şi pentru psihoterapeuţii şi psihologii creştini. Părintele Simeon este cu adevărat un deschizător de drumuri în teologia şi spiritualitatea răsăriteană, încercând şi reuşind să dea o replică creştină problemelor ridicate de ştiinţa psihologiei, a psihoterapiei şi a celorlalte ştiinţe care se ocupă cu sufletul sau cu psihicul omului.

Părintele Simeon ne propune o convingătoare lectură teologică a psihologiei adâncurilor, o perspectivă creştină asupra problemelor psihologice, folosindu-se de îndelungata tradiţie a Bisericii, depozitată în special în experienţa şi scrierile Părinţilor neptici sau filocalici. Este un lucru care ar trebui să se întâmple cu multe alte domenii: sociologic, cultural, politic etc. Teologia creştină trebuie să ofere omului contemporan lectura proprie, în duhul Evangheliei şi al Bisericii, a problemelor specifice acestor domenii, ca de altfel a întregului spectru al vieţii individuale sau sociale a omului. Perspectiva teologică se opune perspectivei seculare, autonome, tocmai pentru că ia în calcul existenţa lui Dumnezeu, prezenţa şi lucrarea Lui continue în lume şi în viaţa fiecărui om, în timp ce perspectiva seculară îl ignoră pe Dumnezeu şi elaborează înţelegerea acestor lucruri ca şi când Dumnezeu nu ar exista. Cele două perspective sunt diametral opuse şi orice încercare de a le concilia este sortită din start eşecului.

Părintele Simeon repetă obsesiv unele lucruri. Pentru unii cititori, această revenire repetată asupra aceloraşi teme poate că este supărătoare. Poate fi supărătoare, într-adevăr, dar este cu siguranţă foarte utilă. în felul acesta ni se atrage atenţia asupra unor lucruri fundamentale pe care de obicei le ignorăm. în lucrarea de faţă, autorul repetă de nenumărate ori faptul că sufletul omului are trei straturi: conştientul, subconştientul şi inconştientul; conştientul reprezentând aproximativ a zecea parte din întreg. Restul este necunoscut şi, în consecinţă, necontrolat. Provocarea majoră este ca omul să pătrundă în zonele necunoscute ale sufletului, ale fiinţei sale. Altfel nu se poate controla cu adevărat, nu poate fi stăpân pe sine. Imbolduri foarte puternice ieşite din adâncul necunoscut şi nestăpânit al fiinţei sale îl vor birui, îi vor anihila voinţa, îl vor purta pe o cale pe care el nu şi-o doreşte, dar nici nu o poate evita.

Sfinţii sunt invocaţi la tot pasul de Părintele Simeon ca fiind modelele noastre, tocmai pentru că, printr-o nevoinţă îndelungată, ei reuşesc să aducă la suprafaţă, să cunoască şi să controleze adâncul necunoscut al sufletului lor. Pentru psihologia creştină, modelul sfinţilor este modelul celor care au reuşit, calea sfinţilor este calea care duce la împlinire. Este vorba despre un mod de viaţă validat de experienţă, un mod de viaţă care îl conduce pe om la împlinirea existenţială, la atingerea scopului existenţei sale. Componenta dominantă a acestui mod de viaţă este stăruinţa de fiecare clipă în a se încredinţa lui Dumnezeu. Stăruinţa neîntreruptă de a ieşi din inerţia egoistă, egocentrică, din modul de a trăi pentru tine, înspre tine şi de a începe, a continua sau a creşte în modul de viaţă orientat spre ceilalţi şi în cele din urmă spre Dumnezeu. A pune început bun înseamnă a te nevoi în fiecare clipă să te îndrepţi spre Dumnezeu ca spre sensul existenţei Tale, Cel de la care vine viaţa adevărată, neamăgitoare şi nestricăcioasă.

Părintele Simeon analizează în cartea sfinţiei sale toate aceste lucruri, făcând o reuşită lectură creştinească, teologică, a problemelor sufleteşti, a problemelor psihologice cu care se confruntă omul dintotdeauna, dar mai ales în vremurile noastre.

Aceeaşi clarviziune, acelaşi necruţător dar realist simţ critic, întemeiat pe un extraordinar de dezvoltat şi experimentat spirit de observaţie, cu care ne-a obişnuit în celelalte lucrări traduse şi publicate în limba română. Cu forţa convingătoare a investigaţiei care începe cu sine însuşi şi care vorbeşte şi pentru sine, nu numai pentru ceilalţi, şi care determină pe cititor să se mobilizeze nu numai pentru asimilarea unor informaţii teoretice, ci mai ales pentru confruntarea cu sine, pentru verificarea celor citite în propria experienţă. Acesta este şi secretul care a făcut din aceste conferinţe publice ale Părintelui Simeon, transpuse în scris şi publicate ulterior, lucrări de mare suc-ces la public. Ele sunt extrem de utile fiecărui cititor, sunt cu adevărat folositoare de suflet. Merg uşor la sufletul cititorului, îl ajută şi îl determină să înceapă în clipa respectivă cercetarea sinelui, să se descopere pe sine, să-şi identifice problemele pe care le ignora complet şi să încerce să le rezolve adoptând soluţiile practice propuse.

Cartea de faţă, ca şi celelalte, este cuceritoare şi pentru faptul că elimină complet discursul scolastic, adică expunerea lucrurilor numai de dragul ştiinţei. Părintele Simeon nu vorbeşte şi nu scrie pentru a-şi face publică ştiinţa, ci scrie pentru a-i ajuta pe semenii săi să-şi rezolve problemele concrete de viaţă, pentru a da mărturie despre o experienţă izbăvitoare şi eficientă care este şi a sa, dar, mai ales, este a sfinţilor Bisericii.

Adevărul esenţial de la care pleacă Părintele Simeon în cartea de faţă este acela că omul este captiv zonei necunoscute a sufletului săi, subconştientului şi mai ales inconştientului, care-i este complet necunoscut. Pledoaria este pentru efortul neîncetat de a scoate la suprafaţă şi a curăţa apele tulburi şi întunericul acestor adâncuri sufleteşti, unde omul depozitează de obicei lucrurile urâte, refulările şi frustrările de tot felul, poftele murdare neîmplinite, gândurile necuviincioase, ambiţiile neîmplinite, resentimentele generate de relaţiile cu cei apropiaţi, traumele sufleteşti din perioada copilăriei şi a adolescenţei etc. Lumea aceasta reprezintă, după estimările specialiştilor în psihologie, 90% din lumea noastră interioară. Nefiind controlată, această lume ne stăpâneşte cu forţa ei oarbă, generând impulsuri de nestăpânit, dictând atitudinii contradictorii şi inexplicabile, născând în noi şi hrănind stări de tristeţe, de descurajare, fără să existe vreun motiv aparent. Calea ieşirii din această situaţie este scoaterea la suprafaţă a acestei lumi din adâncul nostru.

Psihologii şi psihoterapeuţii au dezvoltat fel de fel de metode şi tehnici în acest sens. Părintele Simeon propune soluţia sau terapia creştină, experimentată de sfinţii Bisericii, care este simplă: încredinţează-ţi partea conştientă din tine lui Dumnezeu, sau încredinţează-te lui Dumnezeu atât cât te cunoşti şi cât simţi despre tine, şi odată predată lui Dumnezeu partea conştientă a sufletului, va ieşi la suprafaţă o parte echivalentă din subconştient şi din inconştient. Continuând demersul cu consecvenţă şi iarăşi încredinţând lui Dumnezeu partea conştientă din tine, va continua să iasă la suprafaţa conştientă altă parte din profunzimile necunoscute şi întunecate ale sufletului. Şi aşa până când vei scoate la suprafaţă totul şi vei ajunge să te cunoşti pe tine însuţi cu adevărat şi în întregime. în plus, te vei trezi că ai ajuns la liman - sau pe malul celălalt, cum spune Părintele Simeon -, adică ai ajuns la Dumnezeu, pur şi simplu pentru că este momentul care coincide cu încredinţarea sau predarea totală a sufletului sau a sinelui în mâinile lui Dumnezeu. Acesta este momentul eliberării noastre din captivitatea sau din temniţa propriului nostru suflet, care echivalează cu cunoaşterea deplină a sinelui şi cu posibilitatea de a-l stăpâni. Este momentul adevărat al maturităţii noastre sufleteşti, când devenim, cu adevărat liberi şi responsabili pentru că devenim stăpâni pe noi înşine. Este o maturitate duhovnicească pe care, din păcate, cei mai mulţi dintre noi nu o atingem niciodată, murind sclavi în temniţa adâncului propriei noastre fiinţe.