Rugaciunea experienta Vietii Vesnice - Carti.Crestinortodox.ro

Rugaciunea experienta Vietii Vesnice

Evaluat la 5 din 5 pe baza a 2 recenzii ale clientilor
15,00Lei
In stoc

Volumul Rugaciunea, experienta Vietii Vesnice este o sinteza a invataturii si practicii rugaciunii asa cum s-au cristalizat acestea in traditia duhovniceasca a Bisericii Ortodoxe si asa cum arhimandritul Sofronie le-a trait si practicat in intreaga...

Descriere

Rugaciunea experienta Vietii Vesnice

Scris pentru omul framantat al secolului XX, acest veritabil catehism duhovnicesc evidentiaza in primul rand unitatea indisolubila a experientei ecleziale ortodoxe, in acelasi timp biblica si mistica, dogmatica si liturgic-sacramentala. In aceasta perspectiva, rugaciunea inceteaza de a mai fi o simpla tehnica de meditatie subiectiva, intelectuala, si devine ontologie in act, arta suprema cu forta restauratoare, de refacere a frumusetii si integritatii originare a omului si a intregii fiinte in comuniunea cu Dumnezeul Personal al Revelatiei Bisericii.

Personalitatea arhimandritului Sofronie (1896-1993) poate fi cel mai exact caracterizata prin cateva cuvinte: ucenicul si legatarul testamentar al Cuviosului Siluan Athonitul. Ajuns la Athos dupa o perioada de cautari estetice, ca artist avangardist, si religioase, concretizate in experiente de tip yoga si budist, si studii teologice abandonate, descopera la Sfantul Munte, sub indrumarea de exceptie a "staretului” Siluan, adevarata viata mistica de asceza si rugaciune dupa care aspira de mult.

Traducerea de diac. Ioan I Ică jr.
Editia a III-a

Specificaţii

  • Editor: Deisis
  • ISBN: 9789737859259
  • An aparitie: 01 Ianuarie 2007
  • Numar pagini: 234
  • Tip carte: Broşată
  • Limba: Română
  • Dimensiuni: 11 x 18 cm

Recenzii ale clientilor

Evaluat la 5 din 5 pe baza a 2 recenzii ale clientilor
Distribuirea evaluarilor
5 stele
2
4 stele
0
3 stele
0
2 stele
0
1 stele
0
Scrie o recenzie
Afiseaza 2 din 2 recenzii ale clientilor
  • Marius Munteanu 07-07-2015
    5 din 5 stele
    Îndrăzneala de a fi creştin

    Într-adevăr, omul e o enigmă. Tragedia vremii noastre şi îndeosebi, îndepărtarea pe scara largă de Biserică şi de Hristos ne silesc să abordăm problema cu îndrăzneală. Sfântul Apostol Pavel scria corintenilor: „Celor desăvârşiţi însă le propovăduim înţelepciunea, dar nu înţelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci grăim înţelepciunea lui Dumnezeu cea întru taină, cea ascunsă, pe care Dumnezeu mai înainte de veci a rânduit-o spre slava noastră; şi pe care ne-a dezvăluit-o Dumnezeu prin Duhul Sfânt, fiindcă Duhul pe toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu. Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, în afară de Duhul lui Dumnezeu. Dar noi, nu duhul lumii l-am primit, ci Duhul Cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele prin har dăruite nouă de Dumnezeu” (I Cor. 2,6,7, 10-12). Aceasta este înţelegerea creştinească normală, fără de care nu putem „umbla cu vrednicie, potrivit chemării cu care am fost chemaţi” (cf. Efes. 1). Dar s-ar putea obiecta: o astfel de îndrăzneală n-ar putea duce la mândrie? Pentru a contracara însă orice tendinţă spre îngâmfare, trebuie să amintim doar avertismentul lui Hristos: „Şi tu, Capernaume, înălţatu-te-ai oare pân' la cer? Pân' la iad te vei coborî” (Mt. 11, 23).

  • CrestinOrtodox 11-11-2014
    5 din 5 stele
    Prefata cartii Rugaciunea experienta vietii vesnice

    Arhimandritul Sofronie şi rugăciunea ca „artă a artelor"
    Personalitatea arhimandritului Sofronie ar putea fi cel mai exact şi succint caracterizată prin câteva cuvinte care ţin loc de orice recomandare şi notiţă biografică: ucenicul şi legatarul testamentar al Cuviosului Siluan Athonitul. Suficientă în orice caz pentru a situa persoana astfel carac-terizată în descendenţa esenţială a marii Predanii duhovniceşti a Bisericii Răsăritene şi a-i asigura un loc în Sinaxar. O astfel de calificare esenţia-lizată la maximum invită însă la amplificarea ei biografică, la schiţarea contururilor concrete ale unei existenţe transformate în destin spiritual.

    Viitorul arhimandrit Sofronie s-a născut la Moscova pe 22 septembrie 1896, primind la botez numele Serghei. Părinţii săi, Semion şi Ekaterina Saharov, aparţineau burgheziei moscovite şi l-au educat de timpuriu în spiritul credinţei ortodoxe, încă din fragedă copilărie, Serghei a dat semne că făcea parte din puţinii tineri care încă de la început erau stăpâniţi de o mistuitoare sete de absolut. Existenţa sa era pătrunsă de simţul veşniciei şi al rugăciunii ca mijloc de intrare în contact cu veşnicia, cu nevăzutul şi infinitul încă în condiţiile lumii noastre văzute, vremelnice şi finite. Sufletul său era stăpânit de dorinţa de a străbate prin contemplaţia lumii văzute în inima veşniciei divine, iar mintea sa a început să fie frământată de întrebările metafizice privitoare la sensul şi natura existenţei, pe care le discuta cu prietenii săi. Meditaţiei asupra realităţii cosmice i s-a adăugat sesizarea caracterului profund tragic al vieţii umane, descoperit nu numai din contactul cu marile opere ale literaturii ruse, dar şi de catastrofele istoriei care s-au abătut succesiv asupra Rusiei ţariste sub forma uriaşelor suferinţe şi vărsări de sânge provocate de primul război mondial, de revoluţia bolşevică, de teroarea ei şi de atrocităţile războiului civil ce i-a urmat. Deşi a servit ca ofiţer în corpul de ingineri militari, n-a fost trimis pe front.

    Pe fundalul acelor ani sumbri, tânărul Serghei îşi continuă căutările spirituale în sensul indicat de o precoce vocaţie artistică. Se înscrie la secţia de pictură a Şcolii de Stat pentru Arte Frumoase din Moscova. începând de la optsprezece ani traversează vreme de şapte sau opt ani o perioadă de criză interioară. Sub influenţa misticii extrem-orientale de tip indian şi budist, renunţă la rugăciunea creştină pentru meditaţia de tip yoga ca metodă de acces la infinit şi veşnicie. Confundând noţiunea de persoană cu cea de individ, cade pradă amăgirii duhovniceşti care-l face să creadă că absolutul nu poate fi personal, ci doar impersonal, iar asceza şi meditaţia trebuie să conducă la o suprimare a tuturor imaginilor vizuale şi mentale legate de existenţă în care vede acum cauza esenţială nu numai a suferinţei, dar şi a limitaţiilor spiritului şi a înlănţuirii de relativ şi finitudine. Mistica extrem-orientală, cu concepţia unui absolut suprapersonal i se pare acum superioară viziunii biblice a unui Dumnezeu personal. Conştiinţa acută a neantului existenţei cosmice şi umane se ciocnea însă în sufletul său cu sentimentul inexplicabil al existenţei frumosului natural şi artistic. Frământările sociale şi politice îi rămân exterioare, la periferia interesului său spiritual, absorbit fiind de eforturile de a se cufunda în liniştea absolutului nedeterminat, dinainte de apariţia lumii şi a vieţii.

    După 1917 însă e de două ori arestat şi dus la faimoasa închisoare moscovită Lubianka, unde e interogat de poliţia secretă bolşevică, sinistra CEKA. Viaţa sa artistică şi căutările sale spirituale începeau să se ciocnească de vâltoarea revoluţiei şi începutul terorii. Aşa se face că în 1921 se hotărăşte să emigreze în Europa. în drum spre Franţa, patria artei moderne, trece prin Italia admirând capodoperele Renaşterii. După o scurtă şedere la Berlin, se stabileşte la Paris şi se dedică cu toată fiinţa carierei artistice. Tablourile sale se bucură de un anume succes, fiind expuse la „Salon d'Automne" şi „Salon des Tuileries". Cu toate acestea, începe să devină tot mai conştient de faptul că inclusiv gloria artistică e doar un simulacru şi o caricatură a eternităţii şi nemuririi adevărate, iar arta îşi pierde pentru el sensul de eliberare spirituală şi atingere a nemuririi. O in-satisfacţie similară resimte şi faţă de căutările intelectuale şi exerciţiile mentale ale meditaţiilor, dându-şi seama că ele îl îndepărtează de realitate. Brusc îşi aduce aminte de îndemnul evanghelic de a-L iubi pe Dumnezeu „din toată inima şi din tot cugetul". Revelaţia biblică a iubirii ca mijloc de realizare a comuniunii cu absolutul, şi a Dumnezeului personal manifestat în Hristos îi apare ca o lumină pe fundalul obscur al absolutului impersonal extrem-oriental. Inima, iubirea şi rugăciunea îşi reiau în sufletul său locul ocupat mai înainte de intelect, artă şi meditaţie. Pastele anului 1924 a reprezentat cotitura decisivă a vieţii sale. Se hotărăşte să înceapă o nouă viaţă în conformitate cu redescoperirea Dumnezeului personal, a Evangheliei lui Hristos şi a Bisericii. Vrând să aprofundeze teologia, se înscrie la proaspăt înfiinţatul Institut Teologic Ortodox „Saint-Serge" creat de intelectualitatea din emigraţia rusă pariziană. Credea că aici va învăţa cum trebuie să se roage, cum să biruie patimile şi să atingă veşnicia. Dar teologia academică n-a putut da un răspuns mulţumitor inimii sale. Teologii nevorbind de obicei despre Dumnezeu dintr-o experienţă personală, teologia academică nu-i oferea cheia cunoaşterii inimii şi a împărăţiei cerurilor.

    Aşa se face că în 1925 Serghei Saharov părăseşte Parisul îndreptându-se spre Muntele Athos, muntele rugăciunii în care de veacuri monahii ortodocşi caută unirea sufletului cu Dumnezeu şi experienţa personală nemijlocită a revelaţiei evanghelice. Aici a intrat la mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon (Russikon) unde a devenit monah, primind numele Sofronie. Aici a început să înveţe ascultarea şi să deprindă viaţa de rugăciune căreia i s-a dedicat cu toată fiinţa sa: rugăciunea a început să devină respiraţia sa spirituală şi exigenţele ei crucifiante i-au dezvăluit legile paradoxale ce guvernează existenţa spirituală: învierea lăuntrică a sufletului luminat de harul lui Dumnezeu se împletea cu deznădejdea acută pentru imensa majoritate a oamenilor care au uitat de Dumnezeu şi îşi sfârşesc viaţa fără a-L cunoaşte vreodată. Bucurie şi întristare, linişte şi chin, rugăciunea se dovedea o experienţă tulburătoare şi neobişnuită. Răspunsul la nedumeririle sale şi îndrumarea pe căile mereu surprinzătoare ale vieţii duhovniceşti le va primi însă abia după cinci ani de la sosirea la Athos, şi după ce în aprilie fusese hirotonit diacon în Vechiul Russikon de episcopul sârb Nikolai Velimirovici.

    In 1931 îl întâlneşte pe „bătrânul" Siluan (1866-1938), în care părintele Sofronie recunoaşte părintele duhovnicesc experimentat căutat de atâta vreme şi cel mai însemnat dar la Proniei dumnezeieşti din întreaga sa viaţă. Aproape opt ani de zile va sta de acum în preajma Cuviosului Siluan, sub a cărui înfăţişare ţărănească, simplă, el, intelectualul subţire şi artistul înzestrat, descoperă un maestru incomparabil în „arta artelor": rugăciunea, şi în „filocalia" duhovnicească a nevoinţelor ascetice şi contemplative. în ciuda lipsei sale aparente de instrucţie, Cuviosul Siluan (sosit la Sfântul Munte din 1892) atinsese în acei ani culmile desăvârşirii prin pogorârea sa stator-nică cu mintea în iadul smereniei, atingând dimensiunea maximă a deschiderii iubitoare prin iubirea de vrăjmaşi; astfel, el ajunsese la măsura marilor Părinţi duhovniceşti din Tradiţia Bisericii Ortodoxe, refăcând pe cont propriu şi printr-o călăuzire divină nemijlocită („teodidactică") experienţa Sfinţilor Antonie cel Mare, Pimen sau Serafim din Sarov.

    După mutarea la Domnul a Cuviosului Siluan pe 24 septembrie 1938, părintele Sofronie a cerut binecuvântarea egumenului şi a consiliului să plece din mănăstire şi să se facă „pustnic". Astfel, după Pastele anului 1939, a plecat să trăiască ca sihastru în faimoasa pustietate stâncoasă şi lipsită de vegetaţie, Karulia; cunoscută prin asprimea şi sălbăticia ei, aceasta era situată la extremitatea sudică a peninsulei athonite. Aici a petrecut următorii doi ani în contemplaţie şi rugăciune fierbinte către Dumnezeu pentru întreaga omenire, rugăciune intensificată odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Ore întregi se ruga pentru sufletele celor ucişi, implorând pe Dumnezeu să oprească uriaşa baie de sânge. Singurătatea sa era totală, întrucât armata germană de ocupaţie blocase orice trafic naval în jurul peninsulei. Cu toate acestea, vestea despre nevoinţele sale ascetice se răspândise printre monahii şi sihastrii athoniţi care au început să-l cerceteze cerându-i sfat şi îndrumare. Cuviosul Siluan îi prezise că va fi duhovnic şi-l îndemnase să nu se sustragă de la îndatoririle şi responsabilitatea acestei forme de slujire a oamenilor.

    Trebuia să împărtăşească şi semenilor darurile spirituale primite, uitând de sine însuşi în faţa inimilor şi problemelor celorlalţi. Aşa se face că, răspunzând chemării monahilor de la mănăstirea Sfântul Pavel de a deveni duhovnicul lor, în februarie 1941 a fost hirotonit preot — iar un an mai târziu şi duhovnic — de către episcopul ascet Ierotei de Melitopolis. La începutul lui 1943, părintele Sofronie s-a mutat din Karulia într-o peşteră („Sfânta Treime") aflată pe teritoriul muntos al mănăstirii Sfântul Pavel. Aici a vieţuit ca sihastru într-o singurătate desăvârşită aproape doi ani. Iarna, viaţa în peşteră devenea şi mai aspră. Apa se infiltra rapid inundând peştera, cu excepţia micii bisericuţe de trei metri pe doi care rămânea uscată. Aici se ruga şi îşi ţinea cărţile. Aproape în fiecare zi trebuia să adune şi arunce zeci de litri de apă. Foc nu putea face nici ca să se încălzească, nici ca să-şi pregătească ceva mâncare, în cea de-a treia iarnă, sănătatea începând să i se şubrezească, a fost silit să părăsească acest fel de vieţuire ascetică aspră. Pentru aproape un an de zile s-a mutat lângă schitul Sfântul Andrei, în mintea sa încolţise însă gândul publicării însemnărilor duhovniceşti pe care Cuviosul Siluan i le încredinţase înainte de sfârşitul său, într-o carte în care să aştearnă în scris şi viaţa şi povăţuirile în viu grai ale părintelui său duhovnicesc, în acest scop, la începutul lui 1947 s-a reîntors în Franţa cu gândul de a rămâne aici un an pentru a realiza acest proiect. Şi-a dat în curând seama că un an nu era de ajuns pentru a se achita de o astfel de sarcină.

Afiseaza 2 din 2 recenzii ale clientilor