CrestinOrtodox 22-08-2016

Omul stăpânit de patimă îşi distruge treptat personalitatea.

Primul pas spre eliberarea de patima-dependenţă e conştientizarea faptului că dependenţa s-a format şi că deja te stăpâneşte. Atâta timp cât omul crede că se poate descurca singur în ori­ce clipă, el este „fermecat", adică nu-i capabil să aprecieze corect realitatea, ci se cufundă tot mai mult în dependenţă - iar mintea găseşte întot­deauna justificare oricărei fapte.

Dacă există conştientizarea situaţiei, conştien­tizarea propriei neputinţe şi dorinţa izbăvirii de patimă, înseamnă că Dumnezeu va şi da omului puterea şi posibilitatea de a ieşi la lumină. Pu­terea Mea intru neputinţă se săvârşeşte (I Cor. 12, 9). Domnul începe să-l ajute pe om atunci când aces­ta, conştientizând neputinţa şi zădărnicia tuturor sforţărilor sale, strigă către El cerând ajutor.

Bazându-ne pe învăţătura patristică despre lupta cu patimile, am recomandat deja mai sus un algoritm al eliberării de patimi care se găseşte descris la Sfântul Teofan Zăvorâtul. Totuşi, tre­buie să ţinem minte că este vorba numai de o schemă: în practică, „pe viu", întotdeauna lucru­rile sunt mai complicate şi mai nuanţate.

Pentru a lupta împotriva patimii trebuie să ne limpezim şi să ne întărim în motivaţia şi în inten­ţia noastră. Lucrul acesta e foarte important, căci tocmai de acolo vom prinde putere în eşecuri şi în greşeli - putere pentru a nu ne da în nici un caz bătuţi, ci a continua să facem eforturi de a ne îmbunătăţi duhovniceşte.

Succesul va veni nea­părat dacă ne vom înarma cu răbdare şi vom ţine minte întotdeauna că fără ajutorul lui Dumne­zeu nu putem rezista în această luptă.
In scopul limpezirii şi întăririi motivaţiei, trebuie:

1) să gândeşti cât de bine va fi când vei în­vinge patima curviei („o să pot avea relaţii nor­male cu fetele, pe urmă o să-mi pot întemeia o familie bună; o să mă lase anxietatea, tensiunea; o să devin mai bucuros, mai liber lăuntric...");

2) să înţelegi de ce nu vrei să te lupţi cu pati­ma („nu cred că o să-mi iasă; pentru asta am ne­voie de timp şi timp nu prea am; trebuie să fiu atent la viaţa mea interioară, şi nu mă pricep...");

3) să-ţi descrii singur urmările patimii („mă tem că ea o să atragă după sine singurătatea, din cauza ei nu o să pot avea o relaţie stabilă cu cine­va, nu o să pot avea o familie, mă închid tot mai mult în mine, mă obişnuiesc să scap de tensiune şi îngrijorare în felul ăsta, şi nu mai ştiu cum se poate altfel...);

4) să te asiguri că eşti hotărât să lupţi (v. punc­tul 1: „da, trebuie să mă hotărăsc, dar o să fiu în stare?..");

5) să îţi mobilizezi voinţa şi să ceri ajutor de la Dumnezeu („singur n-o să fac faţă, dar cu aju­torul lui Dumnezeu o să reuşesc...").

Trebuie să învăţăm să ne observăm cu atenţie gândurile şi sentimentele, folosind experienţa şi terminologia Sfinţilor Părinţi.

La omul lipsit de experienţa războiului du­hovnicesc, molipsirea de gândurile pătimaşe are loc foarte repede. Etapele iniţiale ale dezvoltă­rii gândurilor (momeală-însoţire-învoire) se pe­trec deseori pe nebăgate de seamă, şi numai la nivelul robirii, dacă începe lupta cu patimile ce se dezvoltă, ies la iveală.

Să ţinem minte că gândurile „noastre" nu sunt nici pe departe întotdeauna ale noastre, ci vin adeseori şi de la vrăjmaşul neamului ome­nesc. Ştiind asta, Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să nu ne speriem de ele şi să nu ne descurajăm din cauza propriei păcătoşenii. Acesta este unul din­tre momentele esenţiale ale luptei duhovniceşti. De gânduri nu trebuie să ne temem, dar nici nu trebuie să discutăm cu ele: trebuie să ne ferim de ispite.

Trebuie neapărat să ţinem minte că singuri, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu vom face faţă ispitei. Dacă vei cere, ţi se vor da puteri harice pentru a-i rezista.
Cel ce doreşte să scape de patimi trebuie să înveţe să omoare din faşă gândurile rele, să zdrobească pruncii lor de piatră (v. Ps. 136, 9) - iar „pruncul" gândului este, aşa cum am spus mai sus, momeala.

Neapărat să începem lupta cu gândurile rugându-ne Domnului, sfinţilor şi îngerului păzi­tor. Lucrul acesta e important ca să nu punem reuşitele în lupta duhovnicească pe seama pro­priilor eforturi.

Lupta cu gândurile e o întreagă artă.

Lucrând cu clienţii, eu le recomand deseori isă lase deoparte pentru un timp „robirea", spunându-şi: „Asta oricum nu pleacă nicăieri", şi să dedice cinci-zece minute descrierii procesului prin care gândul pune stăpânire pe noi. Câteo­dată, stadiile acestea sunt foarte greu de urmă­rit. Când însemnăm în scris, începem treptat să ne dăm seama care sunt etapele. Atenţia noas­tră la viaţa lăuntrică, la „omul lăuntric", e an­trenată - şi iată că după asemenea antrenamente omul izbuteşte tot mai mult să sesizeze începu­tul - momeala. Toate acestea încep să ne „iasă" numai arunci când reuşim să observăm procesul războiului lăuntric cumva din exterior.