×
Educarea - Invatarea - Recreerea copilului din punct de vedere pedagogic crestin - Carti.Crestinortodox.ro
Evaluat la 5 din 5 pe baza 1 recenzie
Distribuirea evaluarilor
5 stele
1
4 stele
0
3 stele
0
2 stele
0
1 stele
0
  • Raul Siladi 26-05-2015
    5 din 5 stele
    Cum să ne manifestăm dragostea faţă de copii

    Un loc important în educaţie îl deţine iubirea părinţilor faţă de copiii lor. Acest sentiment binecuvântat este atât de adânc înrădăcinat înlăuntrul părinţilor, încât îi face să nu observe vreo diferenţiere între copiii lor şi ei înşişi. Această iubire, în expresia ei adevărată, îi asigură copilului o atmosferă destinsă care îl face capabil să treacă în mod corect de toate piedicile pe care le întâlneşte in viaţa lui. De aceea, copiii sunt însetaţi de dragostea pe care, dacă nu o găsesc în familia lor, mai târziu vor cădea în vreo capcană pentru a o obţine, chiar şi într-o formă denaturată a ei.

    Impreună cu celelalte însuşiri fizice şi sufleteşti pe care Dumnezeu le-a dat părinţilor pentru a-şi creşte copiii, le-a dat şi afecţiunea părintească. Aceasta îi face să îşi asume nenumăratele griji şi sacrificii pe care le necesită educaţia copiilor. Spre deosebire de animale, omul nu poate să supravieţuiască fără iubirea părintească şi neîncetata grijă a părinţilor lui. Fără acest dar de la Dumnezeu - iubirea părintească - ar fi cu neputinţă ca părinţii să facă faţă atâtor sacrificii pentru copiii lor. Această iubire îi îndeamnă să depună eforturi cu bucurie, să cheltuiască ce au şi ce nu au, să suporte defectele copiilor lor şi să devină apărători vigilenţi şi reprezentanţi ai lui Dumnezeu lângă ei.

    Se poate, însă, ca iubirea părinţilor, din sursă de putere pentru copil, să ia uneori o direcţie greşită şi să devină un sentiment necontrolat care ascunde în sine pericole pentru copil. „Manifestările excesive de dragoste pot să satisfacă pe părinte, însă este posibil să creeze probleme copilului"

    Mulţi părinţi de azi cad într-o capcană, probabil mai rea decât toate. Ei cred că îşi iubesc copiii, însă fac aceasta într-un mod greşit. Iubirea necontrolată îi face să nu vadă greşelile şi defectele copilului lor. Insă, şi dacă le văd, ei le justifică, făcându-l astfel pe copil să nu fie conştient de greşelile lui.

    Aşa ceva a făcut - aşa cum ne spune Vechiul Testament - şi judecătorul Eli care, din iubire bolnăvicioasă faţă de copiii lui, Ofni şi Finees, şi din neputinţa de a face ceva, le suporta toate capriciile. Astfel, aceşti copii au devenit neastâmpăraţi şi necuviincioşi. Au ajuns să se poarte indecent şi să se îmbete, fără să aibă parte de cel mai mic control din partea tatălui lor. Rezultatul a fost acela că s-a împlinit cuvântul lui Dumnezeu: „Voi pedepsi casa lui Eli, fiindcă fiii săi L-au defăimat pe Dumnezeu, dar el (Eli) nu i-a mustrat" (I Regi 3,13). Şi iată şi rezultatul: în războiul cu filistenii, copiii cei necuviincioşi ai lui Eli au fost ucişi în prima zi, iar Eli însuşi, aflând această veste dureroasă, a căzut de pe tronul lui şi a avut parte de o moarte tragică.

    Părinţii care îi iubesc necontrolat pe copiii lor si îi adoră ca pe nişte idoli seamănă mult cu Eli. Această patimă îi face pe copii să trăiască, din păcate, cu falsa impresie că ei nu greşesc niciodată şi nimic din ceea ce fac. Astfel, vedem mulţi copii care ajung la vârsta şcolară şi care au încă defecte ca de exemplu suptul degetului, mania de a minţi, agresivitatea ş.a. Alteori, iubirea necontrolată a părinţilor îi exagerează calităţile copilului sau îl face să-şi închipuie că are alte calităţi care, de fapt, sunt inexistente. Aceasta se întâmplă atunci când îl laudă în faţă, instigându-i astfel egoismul. „Desele alintări, multele sărutări şi, mai ales, darurile multe îi dezvoltă copilului înclinaţia despotică, îi reduc activitatea, îi slăbesc sistemul nervos şi devin cauză a marii patimi a invidiei".

    Părinţii nu iau măsuri
    Iubirea oarbă a părinţilor pentru copil îi face să nu ia măsurile necesare pentru îndreptarea caracterului lui. Aceşti părinţi nu vor niciodată să îşi pedepsească copilul, oricât de mult ar greşi acesta. Nu este deloc ciudat dacă acest copil va deveni arogant şi despotic, o persoană egocentristă, care vrea ca toţi să fie preocupaţi de persoana lui şi nimeni să nu îl ia la rost pentru vreo faptă de-a lui. Astfel, copilul este lăsat ca o pradă uşoară altor influenţe (prieteni nepotriviţi, modele greşite, idei nesănătoase de viitor ş.a.). Acestea încearcă mai târziu, dar ferm, să îl deformeze pe copil şi de obicei reuşesc să o facă uşor.

    Cu timpul, însă, această tactică greşită a părinţilor de a-şi iubi orbeşte şi necontrolat copiii, devine distrugătoare. Copilul care le intuieşte pe toate, oricât de mic ar fi, devine din ce în ce mai pretenţios. El devine, pentru părinţi, micul... despot. Părintele de acest tip, mai devreme sau mai târziu, se va mâhni, va plânge, poate că se va îmbolnăvi de necaz, însă în ceea ce priveşte copilul toate vor fi bune şi frumoase. „Copilul meu, oricum ar fi el, este copilul meu"-îl auzim cum spune, înecat de durere. Şi, cu cât creşte acest copil, cresc şi chinurile acestor părinţi. Mai ales că, pentru aceşti părinţi, „copilul e valoarea supremă; orice ar face, casa părintească este la cheremul lui, bunăstarea rămâne întotdeauna bunăstare, banii de buzunar la fel, iar părintele de acest fel, pe de o parte plânge, însă pe de alta el finanţează năzdrăvăniile copilului lui".

    Dacă uneori acest copil ajunge să ne batjocorească ideile, noi îi dăm decoraţia... sincerităţii. Degradarea preocupărilor noastre ne-a făcut să numim grosolănie - sinceritatea, iar obrăznicia - curaj necesar. Toate acestea sunt consecinţe ale idolatrizării neînfrânate a copilului, care constituie o nouă regulă în lumea în care trăim.