CrestinOrtodox 15-10-2014

Când ne adresăm Bisericii cu întrebarea: „Cum să-mi educ copilul?" procedăm absolut corect, fiindcă Biserica este capabilă să ne răspundă la ea. Ne ciocnim însă imediat de altă problemă, fiindcă Biserica suntem noi, noi o alcătuim. Venim la Hristos cu o întrebare, şi suntem datori să dăm singuri răspuns la ea; pentru a da răspuns la ea suntem datori să trăim în aşa fel încât să ne uităm la Hristos şi să-L ascultăm. Trebuie să învăţăm singuri de la Hristos cum să procedăm.

De căutăm tocmai un sistem de educaţie? Pentru că adesea vrem să scăpăm de răspunderea pentru educarea copiilor noştri şi să ne ascundem în spatele sistemului şi metodologiei (apropo, sistemul şi metodologia sunt caracteristice pentru „educaţia" din cadrul sectelor, unde omului i se răpeşte cu totul răspunderea pentru viaţa proprie). Din păcate, această atitudine este caracteristică pentru viaţa duhovnicească contemporană din Biserica noastră; aici sunt de vină consumismul nostru duhovnicesc şi extrema noastră iresponsabilitate, a căror masă critică devine deja distructivă pentru Biserică. Ne străduim tot timpul să primim, să luăm de la Biserică pentru a ne „aranja", de parcă totul ar exista doar pentru satisfacerea necesităţilor noastre religioase (şi totuşi, sistemul pedagogic sovietic şi-a atins scopul, ne-a educat după calapodul propriu, dar a făcut din noi nu nişte „oameni noi", ci nişte consumatori infantili). Aşadar -suntem convinşi noi - totul există de dragul nostru: şi comunitatea, care este datoare să se îngrijească de noi, şi duhovnicul, care este dator să ne îndrume şi să-şi asume responsabilitatea pentru viaţa noastră, şi gimnaziul ortodox, care este dator să rezolve problemele noastre familiale. De fapt, totul este pe dos: noi suntem cei datori să mergem în Biserică pentru a ne dărui lui Dumnezeu şi aproapelui, de noi are nevoie parohia, suntem pietre vii, fără de care nu se poate clădi zidirea Bisericii.

Aşadar, reiese că atunci când încercăm să ne ascundem în spatele sistemului, să construim din viaţa în Hristos o ideologie, totul se năruie, oricât ar fi de bună şi de creştină în teorie această ideologie.

Vreau să mă opresc asupra anumitor momente, de care, mi se pare mie, trebuie să ne temem atunci când este vorba de educarea copiilor şi de familia ortodoxă.

Prima problemă care trebuie remarcată este „imitarea comportamentului ortodox". Avem o moştenire minunată: Vieţile Sfinţilor. In Vieţi găsim descrierea copilăriei sfinţilor. Această copilărie este descrisă aproximativ la fel peste tot: când era mic, cuviosul nu se juca cu ceilalţi copii, nu se ducea pe afară, nu-i plăceau bomboanele, era liniştit, tăcut, îi plăcea rugăciunea însingurată. Or, 99% dintre copiii noştri se joacă gălăgios, le plac dulciurile, se bat, se amuză zgomotos, adică se comportă ca nişte copii obişnuiţi. Noi însă ne gândim cum să facem ca nici copilul nostru să nu se uite la televizor, să nu îndrăgească desenele animate, să nu mestece gumă. Unele Vieţi ne liniştesc: Sfântul Serghie din Radonej învăţa prost, Sfântul Ioan din Kronstadt -la fel. Cu ei s-a săvârşit o minune. Şi iată ce facem noi: îl silim pe copil să postească de mic, în loc de poveşti îi citim Vieţile Sfinţilor, îl încărcăm cu pravile de rugăciune, la orice greşeală îl speriem cu Dumnezeu şi cu pedeapsa şi, în loc să-l dezvoltăm intelectual pe copil, mergem la preot ca să facă molitfe şi să se roage ca el să devină mai deştept. Incercăm să facem din anumite lucruri de natură iconografică o metodă de educaţie ortodoxă. Incercăm să transpunem cu absolută exactitate aceste imagini în familia noastră (fiindcă Viaţa e o icoană zugrăvită prin cuvinte), şi facem asta aplicând măsurile respective nu la noi înşine, ceea ce ar fi absolut corect din punct de vedere pedagogic, ci la copiii noştri, şi ne străduim să-i învăţăm să trăiască la fel ca în Vieţile Sfinţilor. Dacă copilului îi citeşti tot timpul Vieţile Sfinţilor în loc de poveşti, va începe să le perceapă ca pe nişte poveşti.