Teodor Sanislav 03-04-2014

Bogăţia materială nu este vătămătoare în sine (ea este neutră din punct de vedere moral), şi sărăcia nu este în sine folositoare pentru înălţarea sufletului (sărăcia este, şi ea, moralmente neutră), însă pofta de bogăţie, divinizarea ei este o otravă atât pentru persoană, cât şi pentru societate; când bogăţiei i se aduc jertfe omeneşti (iar bogatul nechibzuit se aduce jertfă pe sine însuşi şi pe toţi cei din jur), când demnitatea cea mare şi nemuritoare a omului şi scopul vieţii lui pe pământ sunt uitate.

Iar pofta de bogăţie se manifestă nu numai la cei bogaţi sau la cei care se îmbogăţesc, ci tot atât de des la săraci, care invidiază situaţia materială mai bună a altora. Esenţa duhului creştinesc este libertatea de orice împătimire faţă de bogăţia cea stricăcioasă, şi slobozit în Hristos, liber duhovniceşte atât de zgârcenia egoistă, cât şi de invidia egoistă, poate fi orice om, indiferent de poziţia lui socială.

Sărăcia care trăieşte în invidie şi respiră ucidere nu este binecuvântata sărăcie evanghelică. Este o sărăcie îngrozitoare. Totodată, bogatul smerit, care se consider un simplu „iconom" (vezi Le. 16) al acestei bogăţii şi dispune de ea în mod just, bineînţeles că nu poate fi socotit printre bogaţii de care Mântuitorul a zis: „Vai lor!"
Nu, ci pe aceşti bogaţi îi aşteaptă nu vai, ci bucurie, şi această bucurie e veşnică.

Nici un fel de bun material şi nici un fel de lipsă a bunurilor materiale nu este bun sau rău în sine. Numai marxismul, urmând (oricât ar părea de ciudat) buddhismului, înalţă aspectul material al existenţei la nivelul de categorie a binelui moral şi a răului moral (prin aceasta prezentând teze cu un caracter în esenţă religios, deşi negativ). Pentru creştini, binele şi răul constau nu în cele exterioare, ci tot ce este în lume devine bun sau rău în funcţie de motivele şi hotărârile lăuntrice ale omului; atât binele, cât şi răul sunt mişcări pur lăuntrice, duhovniceşti, care creează în om fie un iad, fie un rai. Iar lumea dinafară reprezintă numai periferia manifestărilor omului, si, bineînţeles, dacă omul e luminos, si sfârşitul vieţii lui o să lumineze.

Mântuitorul a numit „rău" nu bogăţiile materiale în sine, ci „nădăjduirea în bogăţie", adică a-ţi organiza totul în jurul ideii de bunăstare materială. In Evanghelie este subliniată în fel şi chip netemeinicia unei asemenea bogăţii şi unei asemenea nădejdi. Tocmai aceasta este casa clădită pe nisip; tocmai acesta este bogatul care prăznuieşte luminat în toate zilele sale şi nu înţelege că îl pândeşte moartea neaşteptată. Apocalipsa vorbeşte despre acest fel de bogăţie în cuvinte cât se poate de limpezi: Tu zici: „sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi de nimic nu am nevoie", şi nu vezi că tu eşti cel ticălos, şi vrednic de plâns, şi sărac, şi orb, şi gol (Apoc. 3, 17). Inversate, expresiile acestea ar putea să spună ceva despre un om sărac materialiceşte, bogat în simţăminte bune si luminoase şi în fapte pline de abnegaţie, dar care vede doar sărăcia sa, nimicnicia sa pământească: „Tu zici că eşti sărac, prăpădit şi sărman, şi că în toate eşti lipsit — însă nu ştii că eşti bogat în Hristos, bogat în veşnicie, şi această bogăţie, care-ţi aduce veşnica fericire, nimeni n-o poate lua de la tine"... Da!

Arhiepiscopul Ioan Şahovskoi
al San-Francisco-ului