Recenziile clientilor pentru
Probleme si dificultati in educarea copiilor. Indrumar pentru parinti
Evaluat la 4.4 din 5 pe baza a 7 recenzii ale clientilor
Distribuirea evaluarilor
Scrie o recenzie
Cumpar
Dar cum e sa te închini la idoli (icoane)? Dumnezeu va pedepsi pe cei care fac chip cioplit vai de voi fatarnicilor care va place sa umblati in haine lungi ca sa va vadă lumea ca sa va laudă Domnul Iisus a zis ca adevarat ca ti-au luat răsplată Domnul Dumnezeu a zis ca lui sa inchinî si numai lui este o uraciune înaintea lui Dumnezeu sa pupî mana la preot parca ar fi el in locul lui Dumnezeu
Această carte a luat naştere în procesul supravegherii copililor, atât alor mei, cât şi a celor cu care am lucrat. Ea nu cuprinde nici un exemplu imaginar, cu toate că numele, bineînţeles, sunt modificate.
De regulă, copiii sunt aduşi spre a fi consultaţi de psihologi şi de medici în momentul în care situaţia a scăpat de sub conltrol. Se acumulează o mulţime de probleme pe care părinţii nu le mai pot rezolva singuri. Sistemul nervos al copilului este afecltat, ceea ce îi influenţează negativ sănătatea, comportamentul şi reuşita. Când se întrevede exmatricularea din şcoală sau pericollul de a deveni dependent de droguri, cu perspectiva apelării la un psihiatru, majoritatea părinţilor este gata să jertfească până la ultimul bănuţ, doar pentru a scoate copilul din impas.
Desigur, a ajuta copiii „dificili" este nu doar posibil, ci şi oblilgatoriu. Nu există copil al cărui comportament să nu poată fi colrectat măcar parţial. însă nu oricine este în măsură să facă acest lucru, deoarece a repara ceva defect sau a lipi ceva stricat nu este deloc o sarcină uşoară. Mai ales când e vorba de psihicul uman, de suflet.
Cel mai bine ar fi să ne străduim să nu ajungem până la catasltrofă, până la punctul critic, după care au loc denaturări serioalse, uneori incorigibile, ale personalităţii copilului şi ale relaţiilor din sânul familiei. S-ar părea că toate acestea au un punct colmun. Ştim cu toţii că este mai bine să previi decât să tratezi, dar puţini sunt cei care aplică acest principiu în practică. Majoritaltea aşteaptă până când situaţia devine gravă.
Una este când vorbim despre sănătatea personală - fiecare cullegând ceea ce a semănat - şi altceva e când suferă copilul, ale călrui interese avem obligaţia să le apărăm. în cazul de faţă, consider că este necesar să depunem eforturi maxime tocmai pentru prolfilaxie, pentru preîntâmpinarea dificultăţilor care pot apărea în comportamentul copilului. Această carte, Probleme şi dificultăţi în educarea copiilor, este o carte profilactică.
Desigur, nu trebuie să ne asemănăm mamelor exagerat de grijulii, care nu-şi scapă copilul din ochi nici o clipă, analizân-du-i orice mişcare şi încercând să priceapă unde au greşit. Acest lucru nu face decât să-i enerveze pe copii, precum şi pe adulţi. Pe când a ne situa în locul copilului, a înţelege ce simte, a preîntâmlpina urmările anumitor situaţii şi, ceea ce este cel mai imporltant, a reacţiona la timp atunci când comportamentul lui începe să se schimbe spre rău, este absolut necesar. E adevărat, o asemelnea tactică necesită anumite eforturi sufleteşti, dar în final ele se soldează cu o economie simţitoare, întrucât „reparaţia" psihicullui dezorganizat al copilului este de obicei mult mai costisitoare. Credeţi-mă, aceasta nu este o simplă teorie.
Fiul meu mai mic a fost internat în spital de cinci ori, ultima dată în urma unui accident de maşină. Şi, cu toate acestea, nu a ajuns nici la enurezis, nici la bâlbâială, nici la panică din cauza fricii de medici. Nu pentru că n-ar fi fost un copil sensibil, dimlpotrivă. Pentru că noi la acea vreme am devenit mai înţelepţi şi, urmărind cu atenţie orice schimbare, cât de mică, în sufletul colpilului, am reuşit să-i acordăm la timpul cuvenit susţinere psihollogică, în ceea ce priveşte educaţia celui mai mare, lucrurile stau diferit: nu aveam experienţă şi, amintindu-mi de copilăria lui, nu mă părăseşte sentimentul de vinovăţie, deoarece aş fi putut evita multe greşeli, dacă aş fi avut mai multă răbdare şi dacă aş fi fost mai puţin orgolioasă.
Cei care mi-au citit cărţile scrise împreună cu Irina I. Medve-deva ştiu că noi acordăm o mare importanţă educării copiilor pe baza tradiţiilor naţional-culturale. Am ajuns la această concluzie treptat, mai degrabă în ordine inversă. Părerea noastră referitor la educarea copiilor era la început destul de liberală. Mai apoi, observând instabilitatea psihicului copiilor atunci când părinlţii se înarmează cu principii străine culturii noastre, am analilzat şi am cântărit mai mult lucrurile. Acum avem convingerea fermă că educarea unui copil sănătos şi armonios dezvoltat este imposibilă dacă nu ne bazăm pe tradiţia etică a poporului nosltru. Pe scurt, explicaţia este următoarea: psihicul omului are mai multe straturi. Aici se încadrează şi stratul numit actualmente în psihologie „subconştient colectiv".
Altfel spus, acesta presupune memoria strămoşilor, care trăieşte în fiecare om din momentul naşterii. Şi, în mare, tocmai datorită subconştientului colectiv, în orice ţară apare atmosfera culturală specifică, irepetabilă şi inldependentă de gusturile noastre sau de pasiunile politice. A inltroduce o schimbare în acest sens este foarte dificil, fapt confirlmat de nenumărate ori de istoria noastră.
De exemplu, după revoluţia din anul 1917 s-a depus un efort imens pentru educarea copiilor în spirit ateist. Sub ochii lor se dărâmau biserici, se pângăreau obiectele sfinte, credinţa şi traldiţiile religioase erau luate în râs. însă când a început al Doilea Război Mondial, Stalin, în memorabilul său discurs către popor, chemând la luptă împotriva ocupanţilor fascişti, n-a făcut deloc apel la noile metode. El a ales cu totul alte cuvinte, adresându-se compatrioţilor săi aşa cum n-a făcut-o niciodată un conducător sovietic şi cum, în principiu, nici nu avea dreptul să se adreseze. De ce? Fiindcă Stalin i-a numit „fraţi şi surori" adresare obiş nuită doar printre „duşmanii poporului", cum erau consideraţi creştinii ortodocşi. După rapiditatea cu care poporul a răspuns acestei chemări, a devenit limpede că în interiorul său a răbufnit memoria genetică. Formularea a avut efect chiar şi asupra celor care nu călcaseră niciodată pragul bisericii, întrucât crescuseră în atmosfera ateismului.
Astfel, referindu-ne la educarea copiilor, trebuie să menţiolnăm următoarele: atunci când părinţii se înarmează cu metolde noi, netradiţionale, micuţul se simte constrâns. Tata şi mama devin pentru el oamenii cu cea mai mare autoritate din lume. Micuţul îi imită, considerând cuvântul lor drept adevăr absolut. Insă, din alt punct de vedere, în mintea lui este vie şi memoria strămoşilor. Şi, în cazul în care părinţii se îndepărtează de tradilţii, aceasta îi va sugera copilului că părinţii n-au dreptate. Toată moştenirea culturală pe care el va începe să o cunoască, asculltând poezii, muzică, va fi de asemenea în contradicţie cu direcltivele părinţilor. Mai mult, şi cei din jur vor începe să-l respingă. Căci oamenii în marea lor masă sunt conservatori şi nu se grălbesc atât de tare să adopte o nouă modă. Comportamentul său va fi considerat drept unul ce se abate de la normal, drept neau-tentic, şi copilul se va simţi un ciudat.
Ce-l aşteaptă în viitor? Copilul nu este în stare să respingă autoritatea părinţilor (dacă ar face-o, ar fi mult mai cumplit!). Nu poate nici să estompeze semnalele de alarmă ce vin din lulmea înconjurătoare şi din subconştient. Situaţia în care se află îl aruncă pradă neliniştii, care apoi se transformă în haos. Iar haolsul lăuntric poate duce la o gravă depresie.
Dacă vi se pare că exagerez, nu ezitaţi să urmăriţi comportalmentul alienaţilor mintal, al căror număr, din păcate, a crescut considerabil în ultimii ani. Cu cât este mai gravă starea bolnalvului, cu atât este mai vizibilă diferenţa dintre comportamentul său şi cel al unui om normal. într-o altă ambianţă culturală, în
care oamenii au o cu totul altă părere despre cele ce sunt permilse şi cele nepermise, această diferenţă s-ar putea să nu fie atât de evidentă.
In cultura noastră este ceva obişnuit ca în relaţia dintre copiii si adulţii care nu fac parte din familie să se respecte o anumită barieră: de foarte timpuriu ne obişnuim copiii să se adreseze cu „dumneavoastră", deprinzându-i cu o atitudine plină de respect faţă de cei mai mari şi îi învăţăm că nu se cade ca un copil să înltrerupă un adult şi, cu atât mai puţin, să-l contrazică. De aceea, dacă un copil de 6-7 ani se comportă, aşa cum se spune acum, „fără complexe", dacă nu există o anumită barieră în comunicalrea cu cei maturi, dacă începe să se comporte cu aceştia de parcă ar fi din „gaşca" sa şi se apucă imediat să înşire toate intimităţile familiei sale, ba îşi permite să le mai şi vorbească obraznic sau să folosească anumite replici răutăcioase la adresa noii cunoştinlţe („Ce prostii îndruga?" „Eu nu răspund la întrebări prosteşti", „Ce?... Nu-mi place nimic, lăsaţi-mă în pace"), psihologul sau psihiatrul are destule motive pentru a-şi pune anumite semne de întrebare, deoarece un astfel de comportament nu este adecvat.
Transferaţi însă copilul într-un mediu în care din copilărie îi sunt permise „atitudinea degajată", „naturaleţea emoţiilor", în care obrăznicia este considerată drept o manifestare a libertăţii lăuntrice, şi el va părea acolo mult mai normal. (Desigur, chiar şi acolo, în cele din urmă va fi necesară intervenţia oamenilor legii sau transferul într-un centru psihiatric. Cum se întâmplă, de pilldă, în SUA sau în Franţa, unde elevii „degajaţi" îşi pot permite să bată învăţătorul sau profesorul, ba chiar să folosească arme de foc împotriva colegilor de clasă.)
O mare importanţă o acordăm jocului copilăresc. Ceea ce multor adulţi, în special taţilor, le pare doar o distracţie, constiltuie de fapt un puternic instrument de influenţare a copilului. Jocul reprezintă mediul lui, lumea lui, limba lui. Prin joc copiii asimilează mult mai rapid diverse cunoştinţe, modele de comlportament, metode ce-i ajută să iasă cu succes din situaţii comlplicate. De aceea, în cartea mea vă recomand foarte multe jocuri. Veţi găsi în ea şi multe sfaturi practice, referitoare la diverse prolbleme care-i preocupă pe părinţi: începând cu lupta împotriva obrăzniciei sau a mofturilor copilului, până la alegerea unui caldou „corect" sau deprinderea copilului cu lectura.
Cel mai mult însă aş fi vrut, dragi părinţi, să vă provoc la melditaţie. Fiindcă este imposibil să poţi oferi sfaturi pentru toate situaţiile care ar putea să apară în viaţă. Ba chiar, uneori, este imlposibil să aplici un anumit sfat în practică fără a-l vedea în amlploarea lui şi fără a pătrunde în esenţa problemei.
Desigur, această carte va fi de un real folos tinerilor - viitori taţi şi mame. Totuşi sper că şi părinţii cu experienţă vor putea descoperi în ea lucruri interesante.
Cartea de fata, "Probleme si dificultati in educarea copiilor", reprezinta un indrumar pentru parinti ce ne ajuta sa facem fata situatiilor dificile, provocarilor de tot felul.
Cartea Tatianei Sisova a aparut in urma experientei de psiholog si parinte a trei copii, si trateaza teme ca: relatiile familiale, gradinita si scoala, integrarea copiilor in mediul social, problemele de comportament si comunicare, frica de singuratate, frica de intuneric, cosmarurile nocturne, petrecerea timpului liber, neascultarea, hiperactivitatea, inhibitia, miturile si realitatile educatiei sexuale.
Cartea de fata prezinta detaliat Probleme si dificultati in educarea copiilor si arata cum sa tinem seama de necesitatile copiilor si sa ne adaptam caracterului lor.
Carte Probleme si dificultati in educarea copiilor e un adevarat manual pentru cine isi doreste sa fie parinte. Contine o multime de metode care ne ajuta in problemele de comunicare – relationare cu propriul copil.