Parintele Craciun Opre - Marturisitorul cu nume de Sarbatoare - Carti.Crestinortodox.ro

Parintele Craciun Opre - Marturisitorul cu nume de Sarbatoare

Fii primul care adauga o recenzie!
12,00Lei
In stoc

Pe mine ma cheama Craciun chiar si in ziua de Pasti. Parintele Craciun se straduia sa-i faca pe toti aceia pe care-i intalnea sa aiba o fata senina, asa ca se folosea la tot pasul de un umor spontan, plin de intelepciune, umor care aducea bucurie in suflt

Descriere

Parintele Craciun Opre - Marturisitorul cu nume de Sarbatoare

Creştinii încă din epoca primară ştiau că există în această lume o istorie văzută, a faptelor, evenimentelor şi realizărilor materiale ale oamenilor şi o altă istorie nevăzută, duhovnicească, a adâncimilor sufletului, unde omul luptă să Îl întâlnească pe Dumnezeu, să Îl adore, să Îl audă, să Îl iubească şi să Îi păzească poruncile. De aceea vieţile sfinţilor au întotdeauna această cruce ascunsă în naraţiunea lor: din ea aflăm adesea doar faptele exterioare, istorice, ale trecerii lor prin lumea această, nevoinţele, posturile, lacrimile, mărturisirile şi chinurile răbdate pentru Hristos, însă nimeni nu vorbeşte, sau foarte rar apar descrise stările sufleteşti, simţirile curate, luptele interioare prin care au trecut sfinţii în dorinţa lor de a descoperi şi de a păstra comoara ascunsă în ţarina sufletului lor.
Având în minte faptul că viaţa creştinilor este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu şi că adevărul ultim despre fiecare om se află adânc sădit în cămara cea mai intimă a sufletului său, acolo unde se află Dumnezeu sălăşluit prin Botez, sarcina de a descrie o astfel de viaţă şi de a rămâne aproape de adevărul ei tainic şi veşnic nu este deloc uşoară.
Părintelui Crăciun Opre i s-au adus şi încă se vor mai aduce multe encomii, căci viaţa lui a fost una deosebită, plină de minunile şi intervenţiile lui Dumnezeu în ea. Toate etapele existenţei lui pământeşti l-au arătat a fi un vas ales, anume pregătit de Ziditorul a toate pentru a-I preamări numele pe pământ prin mărturisirea credinţei şi pentru a ajuta pe mulţi prin mângâierea jertfelniciei sale.
Toţi care l-au cunoscut şi care s-au bucurat de lumina prezenţei şi de folosul cuvintelor sale nu aveau cum să nu remarce fineţea sa deosebită, inteligenţa şi memoria absolut uimitoare, umorul său fin, răbdarea sa impresionantă, evlavia sa plină de gingăşie şi delicateţe. Toţi au putut vedea dorul său neobosit de a-L sluji pe Dumnezeu, prin slujirea aproapelui. Toţi au putut remarca jertfelnicia care l-a ţinut mii şi mii de ore în scaunul spovedaniei, în frig adesea şi în postire, având o singură dorinţă şi anume pe aceea de a odihni sufleteşte pe Hristos din sufletele celor care veneau la dânsul să se mărturisească. Nimănui nu cred că i-a scăpat din vedere altruismul şi râvna cu care a avut grijă de cei încredinţaţi lui spre păstorire.
Toate acestea au fost însă câteva raze de lumină ale focului său interior, ale incandescenţei sale duhovniceşti. Ceea ce a rămas însă departe de ochii tuturor a fost tainicul adânc şi bine ascuns al sufletului său, acoperit atât de bine cu haina smereniei şi a simplităţii. Chiar şi celor apropiaţi le-a fost greu să pătrundă în Sfânta Sfintelor a sufletului Părintelui Crăciun. Uneori şi foarte rar au putut fi însă văzute raze venind din acea încăpere tainică a inimii sale. Atunci puteai înţelege că pe jertfelnicul tainic al sufletului său arde întreaga sa fiinţă mistuită de focul dragostei dumnezeieşti. Cuvintele greu pot descrie pe acest om tainic al inimii, pe acest heruvim ascuns în carnea neputincioasă a trupului. Acolo, în acea Sfântă a Sfintelor, unde Mântuitorul a intrat prin Taina Sfântului Botez, Dumnezeu a avut grijă să dea naştere unui om nou, după chipul lui Hristos. Acolo a trăit Părintele Crăciun, asemenea Preacuratei Fecioare, hrănit cu cuvintele dumnezeieşti şi cu Pâinea cerească. Acolo a crescut omul său cel nou, călindu-se în răbdare, probându-i-se iubirea jertfelnică prin suferinţă. Acolo a simţit mireasma cerului şi dorul după veşnicie. Acolo părintele a dobândit buna sa aşezare duhovnicească, cea care l-a ajutat ca slujind oamenilor, să nu se depărteze niciodată de Dumnezeu. În acea încăpere tainică şi de nepătruns a inimii sale mărturisitorul lui Hristos a ştiut că toate sunt trecătoare şi că doar iubirea altruistă a Sfintei Treimi este singura iubire cu care ne putem împăca total, şi fără micşorare de noi înşine. A ştiut şi a experiat că Ea este singurul dialog în care ne aflăm creşterea întreagă şi neînşelătoarea împlinire a fiinţei noastre. Acolo părintele a trăit ca un pustnic, cu toate că a vieţuit cu trupul ca un mirean în mijlocul lumii. Acolo părintele Crăciun a deprins meşteşugul însingurării ca mod de apropiere de Dumnezeu. Cu o trezvie lăuntrică mereu gata să îşi apere comoara ascunsă în ţarina sufletului său, cu simţul grav al răspunderii pentru darurile primite de la Dumnezeu, cu înfocate strigări de rugăciuni, cu voinţa nezdruncinată de a rămâne credincios Marii Iubiri şi de a o mărturisi chiar şi cu preţul sângelui, cu smulgeri din foc si cu zvâcniri de duh care dă bucurie îngerilor, părintele Crăciun a izbutit să rezolve grozavul paradox evanghelic: a fi prezent în lume, fără a fi din lume, să elibereze tainicul heruvim din el şi, însingurat cu duhul, să trăiască în dragoste cu Dumnezeu, slujind aproapelui. Aceasta este minunea mare a vieţii părintelui Crăciun! Toate celelalte evenimente văzute, istorice ale existenţei sale, nu sunt decât un reflex şi o rodire a acestei minuni. Astfel Dumnezeu S-a arătat şi în viaţa părintelui Crăciun a fi minunat întru sfinţii Săi. Dumnezeu a făcut minuni acolo unde omul i-a urmat Lui.
Mutat la veşnica odihna în Împărăţia iubirii Sfintei Treimi, sau mai bine spus, primit să slujească mai departe Sfânta Liturghie în lumea Bucuriei cereşti, Părintele Crăciun este viu şi trăieşte printre noi. Toţi o ştim şi o simţim. E acelaşi. Atent, iubitor, devotat, delicat şi plin de înţelegere, gata să ajute pe toată lumea. Ne bucurăm şi ne dorim mult a ajunge din nou împreună. Dar aceasta depinde numai de noi şi de lucrarea duhovnicească din adâncurile inimilor noastre.
Pe toate fronturile vieţii Biserica are nevoie astăzi oameni care înţeleg folosul retragerii şi lucrării interioare. Vreau să spun: oameni cu rezerve de înţelegere, de dragoste, de rugăciune, de curăţie, oameni cu sufletul lipit de Dumnezeu şi devotaţi, luminaţi şi întăriţi cu puteri de slujire, în Duhul lui Dumnezeu, în numele Lui şi după principiile Lui; oameni, într-un cuvânt, care nu numai la şcoala lumii, ci şi la şcoala lui Dumnezeu au învăţat să îndrăgească şi să slujească valorile vieţii veşnice.
Părintele Crăciun Opre este un astfel de om!
De aceea ne bucură iniţiativa colaboratorului nostru, Romeo Petraşciuc, de a cinsti, şi prin această carte, pe slujitorul lui Dumnezeu, Părintele Crăciun. Şi binecuvântăm cu arhierească dragoste toată osteneala şi grija de a oferi celor care l-am iubit pe Părintele – şi, cu siguranţă, tuturor credincioşilor – această carte. Fie ca ea să se facă, pe mai departe, glas al părintelui „cu nume de sărbătoare” pentru toţi cei care Îl caută cu nădejde şi dragoste pe Dumnezeu.

ÎPS Dr. Laurenţiu STREZA,
Mitropolitul Ardealului

File de acatist la o întâlnire lăcrimată

Ani în urmă, într-un început de primăvară, într-unul din satele uitate de lume (însă nu şi de vitregiile ei) ale Hunedoarei, am întâlnit un preot. Un slujitor al lui Hristos, în adevăratul sens al cuvântului. Auzisem vorbindu-se cu multă sfială şi preţuire despre Părintele Crăciun Opre. Îl sesizasem, extrem de discret, şi până atunci, la diferite prilejuri duhovniceşti, slujind sau retras undeva în cuminţenie, rugător... Acum îl căutam pentru a-mi povesti câte ceva din devenirea sa, din ceea ce ascundea dincolo de seninătatea şi bucuria sa mereu dezarmante.
Cu greu a acceptat să vorbească. Mai ales când se făcu vorbă despre anii petrecuţi în puşcărie. Am colindat, preţ de câteva ore, colinele şerpuinde ale Cincişului, am poposit o vreme în rugăciune şi cântare în biserica satului, m-a purtat în locuiri străbune, pe tărâmuri de poveste cu daci şi romani, cu obiceiuri şi datini străvechi pe care le-a mai surprins, pe ici-colo, în anii de păstorire în aceste aşezări mustind de istorie. Se înveşmântase, atunci, în biserică, pentru o vreme, cu straiele preoţeşti pe care le moştenise din generaţii, veşminte albe ca lacrima, cu motive dacice şi încrustări pline de etnicitate naţională şi spirituală. În acele momente, Părintele era de-a dreptul transfigurat, era transparenţa neîndoielnică a lui Hristos între oameni!
Doar târziu, înspre seară, ne-am întors acasă şi Părintele – aflat „la doar 19 ani până la sută”, după cum mi-a mărturisit, cu o jovialitate copleşitoare – a început să îmi istorisească... Pe unele, m-a rugat să le uit. Pe altele, să le folosesc mai degrabă după ce el se va muta la Domnul.
Multe dintre ele le-am adunat în această carte. Lor li s-au alăturat alte câteva mărturii ale celor care l-au căutat, şi ei, la un moment dat, pentru sfătuire, de Părintele... Ţin să le mulţumesc din suflet, de aceea, maicilor de la Mănăstirea Petru Vodă (Neamţ), Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, lui Valentin Iacob şi lui Andrei Rosetti pentru mărinimia cu care au simţit să mi se alăture acestui gând. Mulţumirile şi aprecierea mea se îndreaptă şi spre George Crâsnean, cel care ne-a oferit imaginile cu Părintele Crăciun din finalul cărţii. Iar metanie de preţuire şi consideraţie o îndrept, mai ales, către maica preoteasă Anişoara Opre, cea fără de care această bucurie de cinstire a Părintelui Crăciun între coperte de carte nu ar fi fost posibilă.
Sărutare de dreaptă ÎPS Sale, ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, pentru toată binecuvântarea şi însoţirea la realizarea acestui volum, Înaltpreasfinţia Sa cunoscându-l, aşa cum puţini dintre noi am reuşit, pe Părintele Crăciun...
Sunt câteodată momente în care nu ştii ce se petrece, de fapt. Le trăieşti tu pe ele sau ele te trăiesc pe tine. Eşti şi nu eşti în ele, faci sau nu parte cu ele, ar trebui sau nu să îţi dai seama de aceasta… Poate mai acut ca niciodată am trăit această indecisă stare în preajma Părintelui. Omul aceste al lui Dumnezeu şi-a petrecut aproape zece ani din viaţă în închisorile comuniste, trecând prin cele mai oribile născociri torţionare, prin cele mai cumplite cazne, pentru mărturisirea lui Hristos. A fost unul dintre puţinii supravieţuitori ai „experimentului Piteşti”, formulă diabolică a exterminării deţinuţilor unii de către ceilalţi, cobai ai unor minţi bolnave, însetate de sânge şi moarte. Ascultându-l atunci, foarte greu destăinuin¬du se, mă întrebam – şi mă întreb şi acum – câte astfel de destine au trebuit îngenuncheate, ce iad de suplicii a trebuit exorcizat pentru ca noi să le putem asculta astăzi istorisirile. Oricât de poticnit le-a fost urcuşul, oamenii aceştia şi-au chivernisit torente de iubire, dacă mai pot privi acum cu sufletul descheiat şi cu ochii senini lumea din jur, dacă au putut ierta atât de mult încât să supravieţuiască lumii cărora le-au fost restituiţi, într-un destul de târziu răstimp.
Mărturiile lor, prinse la moment de cuminte lăcrămare, ţin de strajă poticnirilor noastre.
Părintele Crăciun, după o discuţie prelungită în câteva ore, duse spre asfinţit, mi-a dăruit în finalul întâlnirii Acatistul Sfinţilor români din închisori. Un preot şi un acatist. Sau un preot cât un acatist. Un acatist şi un martir al închisorilor de care se face amintire în acel acatist… Rugăciune şi rugăciune. Cu faţa brăzdată de emoţie, mi-a istorisit despre un coleg al său căruia – după ani şi ani de puşcărie, trecând prin nenumărate metode de tortură, una mai inumană decât cealaltă, chemat fiind de către anchetatori şi, în prezenţa soţiei, cu care nu se văzuse atâta amar de vreme – i se propune eliberarea. Singura condiţie pentru a fi eliberat este de a nu mai merge, în afară, la biserică. Deţinutul mulţumeşte pentru intenţia de a-l elibera şi cere să fie înapoiat în celulă. Pentru el, libertatea nu poate fi aceea din afara Bisericii. Este călcat în picioare, lovit pe tot corpul şi înapoiat în celulă.
Fragmente de acatist ale mărturisirii unui popor ce pare a-şi uita tot mai mult modul de a-şi asuma libertatea. Şi, totodată, noian de iubire a lui Dumnezeu pentru Neamul acesta.
Câtă vreme sunt ţinuţi printre noi oameni de statura acestora, Dumnezeu încă aşteaptă la ospeţie! Dumnezeu încă mai vrea să prânzească „în casa aceasta”, a Neamului nostru, chemat la descălecare de veşnicie. Cu o singură condiţie însă: să nu ne îngropăm, încă o dată, strămoşii în uitarea noastră. În nesimţirea şi ignoranţa noastră cea de toate zilele, rugăciunea de zi cu zi a instabilităţilor noastre cotidiene.

Romeo PETRAŞCIUC

"O întâlnire cu Părintele Crăciun era un fel de revelaţie, pentru dragostea pe care o putea radia acest slujitor al lui Dumnezeu, de o verticalitate rară, dar şi cu multă exigenţă, demn şi plin de credinţă."

PS Gurie,
Episcopul Devei şi Hunedoarei

"Puţini sunt oamenii pe care-i asemeni cu tatăl tău în viaţă. Părintele Crăciun m-a topit cu totul în lumina privirii sale, m-a copleşit cu dragostea sa şi, ca unui mânz tânăr, mi-a dăruit prietenia sa serenă.
Am avut certitudinea că stau dinaintea unui om ce alergase în zorii Dimineţii aceleia, neînserate, la Mormânt şi sorbise de pe buzele Mântuitorului un zâmbet de iertare.
Iertare profundă. Fără rezerve...

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

"Am auzit de Parintele Craciun, dar nu l-am cunoscut decât într-un anumit moment, când a rânduit Dumnezeu. Când am văzut fiinţa aceasta atât de plăpândă, mă aşteptam să fie un om care îşi plânge neputinţele, un om care încearcă să lupte pe faţă cu greutăţile şi cu povara bătrâneţii. Însă am descoperit cu totul alt om...
Fără să-l fi întrebat cum îl cheamă, ne-a întâmpinat cu aceste cuvinte: "Pe mine mă cheamă Crăciun chiar şi în ziua de Paşti". Apoi, de fiecare dată, găsea câte un cuvânt pe care să-l lipească de sufletul tău şi să-ţi dea curaj să te apropii.
Atent la fiecare suflet, cu o nemărginită răbdare faţă de toţi, Părintele Crăciun se străduia să-i facă pe toţi aceia pe care-i întâlnea să aibă o faţă senină, aşa că se folosea la tot pasul de un umor spontan, plin de înţelepciune, umor care aducea bucurie în suflet, fără să rănească vreodată pe cineva.
În inima Părintelui Crăciun stăpânea o adâncă pace, pe care o transmitea şi celor din jur. Nimeni nu l-a văzut vreodată mâniindu-se, pierzându-şi răbdarea sau repezindu-i pe cei din jur. Era întotdeauna la dispoziţia tuturor celor ce-l căutau, zăbovind până târziu în biserică. Cu toate acestea, aşa cum mărturisea într-o scrisoare, se simţea nevrednic de preoţie şi cu grija că nu a făcut destul pentru Dumnezeu şi pentru oameni.
Celor care se plângeau că "nu mai pot", Părintele le dădea un răspuns simplu: "Poate Maica Sfântă! Şi te ajută şi pe tine!..." Dacă-i spunea cineva: "Nu mai am răbdare...", Părintele îi zicea cu naturaleţe: "Are Maica Domnului... Cere şi vei primi!" Aceste răspunsuri veneau atât de spontan şi de firesc, încât aveai convingerea că Părintele trăieşte într-o lume în care, prin credinţă, orice este cu putinţă."

ÎPS Dr. Laurenţiu Streza,
Mitropolitul Ardealului

CUPRINS - Marturisitorul cu nume de Sarbatoare

Dat-ai moştenire celor ce se tem de numele Tăum Doamne..." (Ps. 60, 5)
File de acatist la o întâlnire înlăcrimată
Repere biografice
Viaţa Părintelui celui cu nume de sărbătoare, Crăciun Opre
"Au făcut maltratări despre care nu veţi putea citi în cărţi..."
"M-am considerat întotdeauna un soldat în armata lui Hristos"
Cuvinte pentru viaţa duhovnicească
Un trup firav ce a ascuns un munte de om
Cincizeci de ani de credincioşie, jertfă şi întovărăşire pentru Hristos
"Care este credința noastră strămoșească și cum trebuie să ne reancorăm în ea?"
Crăciunul înflorit de Paşte sau Părintele Crăciun, Preotul Învierii
Părintele Crăciun Opre, ipostaze lămuritoare

Specificaţii

  • Editor: Agnos
  • ISBN: 9789731941080
  • An aparitie: 23 Aprilie 2014
  • Numar pagini: 184
  • Tip carte: Broşată
  • Limba: Română
  • Dimensiuni: 13 x 20 cm

Recenzii ale clientilor

Evaluat la 0 din 5 pe baza a 0 recenzii ale clientilor
Distribuirea evaluarilor
5 stele
0
4 stele
0
3 stele
0
2 stele
0
1 stele
0
Scrie o recenzie