CrestinOrtodox 13-02-2015

Două Piscuri duhovniceşti: Părintele Arsenie si Părintele Teofil

Viaţa mănăstirească de !a Sâmbăta de Sus stă sub arcul de spiritualitate care se întinde, ca o punte între două veacuri şi milenii, între maiestatea duhovnicească a Părintelui Arsenie Boca, mutat la Domnul pe 28 noiembrie 1989, şi maiestatea duhovnicească a Părintelui Teofil Părăian, mutat la Domnul 20 de ani mai târziu, pe 29 octombrie 2009. Nu este deloc întâmplător că, în anii din urmă, gândirea şi pilda duhovnicească a celor doi, pe care editurile creştine s-au întrecut să-i publice în tiraje îndrăzneţe, a lăsat în sufletele tinere o urmă mai adâncă decât tomurile pretenţioase ale multor teologi de catedră.

Prestanţa exemplului personal, forţa discursului altoit pe trăire, buna întâlnire dintre credinţă şi cultură, refuzul şabloanelor şi conectarea atentă a tradiţiei cu actualitatea - iată numai câteva trăsături definitorii pe care cei doi mari înduhovniciţi le au în comun şi de care lumea ortodoxă românească a simţit şi simte o primenitoare nevoie, atât în mediile monahale, cât şi în cele mireneşti. Intruchipând realismul duhovnicesc al Ortodoxiei autentice, în duhul Sfinţilor Părinţi şi sub puterea perpetuu înnoitoare a harului, ei au înfruntat fără preget şi fără complexe urgiile şi provocările veacului, răscumpărând vremurile în Hristos şi punând temei renaşterii noastre creştine, în răspărul bezbojniciei comuniste şi neocomuniste. Cu toate acestea, ei sunt încă departe de a fi cunoscuţi şi urmaţi pe cât s-ar cuveni, iar de aceea fiecare prilej de rememorare a vieţii şi personalităţii lor este oportun şi binevenit, amendând uitarea şi nepăsarea unei lumi româneşti despre care îţi vine să te întrebi uneori dacă îşi merită cu adevărat apostolii şi profeţii...

La 10 mai 1929, în curtea Liceului „Avram Iancu" din Brad, şeful de promoţie al absolvenţilor din acel an, Zian Boca, planta, în cadru festiv, un gorun ce avea să se numească, prin hotărârea tuturor celor de faţă, „Gorunul lui Zian". Cel ce se născuse în inima Ardealului, la Vata de jos, aproape de Ţebea, unde veghează „Gorunul lui Horea", săvârşea atunci un gest simbolic, pe care abia astăzi îl putem cântări în toată semnificaţia lui: nu departe de gorunul marelui mucenic al istoriei neamului nostru se sădea gorunul celui ce avea să fie, sub numele călugăresc de Arsenîe (în gr,: „Cel plin de bărbăţie"), „sfântul Ardealului", marele mărturisitor harismatic al credinţei strămoşeşti, din mijlocul şi în răspărul unui „secol nebun".

După ce va studia Teologia şi Artele Frumoase, dar va audia cu pasiune şi cursuri de Medicină, Zian Boca va deveni diacon celib în 1935, iar în 1939 va lua calea Athosului, unde a petrecut 3 luni, pregă-tindu-se pentru călugărie. Se spune că acolo ar fi dat de un duhovnic aspru, care î-a zis: „Mă, tu nu eşti în stare de nimic! Nici la măturat nu eşti bun!", la care tânărul şi-a spus în sinea lui: „Aici e de mine, la asia stau!". Incă din prima tinereţe se simte la el vocaţia asumată a celui ce mai târziu avea să proclame: „Măi, nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei din mâ-năstire se mântuiesc... Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti... De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!".

Este închinoviat la mănăstirea refăcută a Sâmbetei de Sus, în vara aceluiaşi an, pentru ca în anul următor să fie tuns în monahism şi să înceapă ceea ce s-a numit „mişcarea de reînviere duhovnicească de la Sâmbăta", acea „bulboană spirituală uriaşă" în faţa căreia un Nichifor Crainic exclama: „Ce vreme înălţătoare când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir [Constantin Brâncoveanu]!". In paralel, aducând cu sine manuscrisele trebuincioase de la Sfântul Munte şi stăruind pe lângă Părintele Dumitru Stănîloae, va fi un adevărat ctitor al Filocaliei româneşti, căreia îi va realiza şi coperta. Pe fondul acestei efervescenţe spirituale, îi scria unui fost coleg de liceu: „M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu şi frate al Fiului Său mai mare. Insă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieţi".

Vremurile se precipitau, iar comunismul ateu îşi înfigea tot mai adânc ghearele în trupul ţării. Ajutându-i creştineşte pe luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului, Părintele Arsenie intră în vizorul Securităţii, fiind arestat pentru prima oară în 1948. Strămutat cu forţa de la Sâmbăta la Prislop, devine acolo stareţ, iar după ce sălaşul s-a transformat în mănăstire de maici, a rămas ca duhovnic, până în 1959, când comuniştii au risipit obştea. Intre timp mai fusese încă o dată arestat şi dus la Canal, unde a stat aproape un an întreg. A urmat pribegia la Bucureşti, unde a fost ţinut în marginalitate, ca simplu pictor bisericesc, mereu sub ochiul câinos al puterii. In ultima parte a vieţii avea să se lege mult de două locuri: Drăgănescu (unde a pictat biserica timp de 15 ani, începând din 1968, lăsându-ne o adevărată - şi unică în felul ei - „predică în imagini") şi Sinaia (unde, din 1969, şi-a avut chilia şi atelierul de pictură, unde obişnuia să se retragă tot mai des, şi unde a şi închis ochi, în pragul iernii lui 1989, în vârstă de 79 de ani).

Principalele scrieri care au rămas de la Părintele . Arsenie (şi care multă vreme au circulat „pe sub mână", în dactilograme, uneori fără semnătura sa) s-au editat după 1990, de la Cărarea împărăţie? sau Cuvinte vii şi până la volumul antologic Părintele Arsenie Boca - mare îndrumător de suflete din secolul XX. O sinteză a gândirii Părintelui Arsenie în 800 de capete, realizat de Ioan Gânscâ, cu sprijinul Părintelui Arhimandrit Teofil Părâian, sau la Seminţe duhovniceşti. Un caiet al Părintelui Arsenie Boca, editat recent sub egida revistei Lumea Credinţei. Cuvântul lui ne petrece peste vămile vremilor şi ne descoperă poarta de lumină a împărăţiei, amintindu-ne mereu că „Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când îşi urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu. Când şi-l trădează, să se gătească de pedeapsă!".

Din păcate, în contextul libertăţii postcomunis-te, la împlinirea a 10 şi a 20 ani de la strămutarea la cele veşnice a omului care a schimbat, în inima secolului XX, faţa monahismului nostru ortodox, ca şi la împlinirea a 100 de ani de la naşterea sa, s-a făcut prea puţin pentru a i se cinsti memoria. Poate se va face mai mult de acum înainte, mai ales că evlavia populară şi numeroasele minuni legate (antum şi postum) de numele său dau tot mai multă greutate dosarului de canonizare aflat în atenţia Comisiei abilitate a Sfântului Sinod.

Insă cu sau fără girul pietăţii noastre curente, Părintele Arsenie Boca, duhovnic şi clar-văzător in-trat în legendă, mare trăitor, dar şi mare învăţat, teolog şi pictor de icoane, rămâne „un fenomen unic în istoria monahismului românesc" (D. Stăniloae). Mutat la cele veşnice cu puţin înainte de prăbuşirea vechiului regim comunist (pe care se spune că o şi profeţise), Părintele Arsenie odihneşte sub cetinile de la Prislop, mănăstirea unde fusese mai întâi surghiunit de comunişti şi care a sfârşit prin a-i deveni vatră de suflet. Urmele lui rămân neşterse în spiritualitatea ortodoxă românească, sfinţind toate locurile pe unde s-a perindat, din Făgăraş în Haţeg şi de la Sinaia la Bucureşti. „Din câţi oameni am cunoscut eu şi care au lucrat în Biserică - mărturisea Părintele Teofil Părăian - socot că Părintele Arsenie Boca a fost cel mai de vârf, culmea vieţuitorilor şi propovăduitorilor din contemporaneitatea noastră".

Şi cine altul l-ar fi putut defini pe Părintele Arsenie într-un stil mai succint şi mai inconfun-dabil decât acelaşi Părinte Teofil, urmaşul său duhovnicesc? „Cândva stăteam în faţa unei icoane făcute de Părintele Arsenie, la Bucureşti, pentru mănăstirea noastră, o icoană cu Adormirea Maicii Domnului... Stăteam în faţa acestei icoane şi o prezentam unui cadru universitar de la Sibiu, şi zic: «Eu cred că Părintele Arsenie este un geniu». Şi respectivul spune: «Asta înseamnă că are o cultură perfectă şi încă ceva». Şi zic eu: «Nu ştiu dacă are o cultură perfectă, dar sunt sigur că are încă ceva». Asta a fost Părintele Arsenie..."

Spre sfârşitul lui august 1942, pe vremea când Părintele Arsenie, deşi încă destul de tânăr, generase deja mişcarea duhovnicească de la Sâmbăta şi începea să-şi dobândească faima devenită legendară, un băieţandru de numai 13 ani, pe nume Ioan, răsărit din marele rezervor de credincioşie şi bună-cuviinţă al satului românesc de altădată, bătea cu râvnitoare candoare la poarta mănăstirii brâncoveneşti, ca să ceară cuvânt de îndrumare, cu gândul de a se călugări. Părintele Arsenie nu-l tratează ca pe un ţânc, ci pare să fi intuit din capul locului în micul nevăzător un mare văzător cu duhul, care avea să-i şi fie cel mai de seamă ucenic. Călugăria rămânea s-o capete la o vârstă mai coaptă, dar i se încredinţează deja taina „rugăciunii cu care se mântuiesc călugării", marele rugător învăţându-l cum s-o spună „cu gândul şi lipită de respiraţie": „între respiraţii să zic: «Doamne»; trăgând aerul în piept să zic: «Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu»; şi apoi, dând aerul afară din piept, să zic: «miluieşte-mă pe mine, păcătosul!»". Tânărul ascultă sfatul si îsi însuşeşte metoda, trăieşte stră-luminarea şi bucuria rugăciunii, pune temei mistic nezdruncinat desăvârşirii sale viitoare. După ce urmează calea firească a formării intelectuale (luându-şi bacalaureatul în 1948, la Timişoara, şi licenţa în Teologie în 1952, la Sibiu), tânărul dă curs chemării pe care o simţise încă din pruncie şi, la 1 aprilie 1953, intră în obştea călugărească a Mânăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, devenind monah în 15 august 1953, cu numele de Teorii (în gr.: „Iubitorul de Dumnezeu") şi ierodiacon în 15 august 1960. 23 de ani mai târziu, în 13 mai 1983, de praznicul Izvorului Tămăduirii, va fi hirotonit preot şi hirotesit duhovnic, iar în 8 septembrie 1988, de praznicul Naşterii Maicii Domnului, va primi şi rangul de arhimandrit, cu care a strălucit până la moarte.

Părintele Arsenie îşi ducea de-acum crucea prigoanelor şi bejeniilor, dar duhul lui continua să străjuiască sfinţitor lavra Sâmbetei făgărăşene, iar Părintele Teofil a avut şansa unei alte călăuze încercate, vrednicul de pomenire Părinte Arhimandrit Serafim Popescu, neasemuitul „odihnitor de oameni".

Dacă înainte de 1989, lucrarea Părintelui Teofil a fost mai degrabă circumscrisă în aria Sâmbetei şi a împrejurimilor, sub un regim făţiş ostil propovăduirii valorilor religioase, după 1989 marele duhovnic a ţâşnit ca un far lumină, străluminând de-a lungul şi de-a latul întregii ţări cu „tinereţea fără bătrâneţe" a cuvântului mărturisitor şi ajungând, în scurtă vreme, alături de regretatul Părinte Gaîeriu (mutat la cele veşnice în 2003), cel mai de seamă bogoslov în carne şi oase al României postcomuniste. N-a pregetat să se deplaseze şi să vorbească, mai ales la solicitările tinerilor, în toate colţurile ţării, dar îndeosebi în marile centre universitare, iar de pe la jumătatea anilor '90 cărţile sale au început să apară una după alta (aproape 30 de titluri!), statornicindu-i definitiv învăţătura în conştiinţa creştină a României contemporane. „Marele Orb de la Sâmbăta" a avut iscusinţa de a se aşeza mereu harismatic în punctul de convergenţă ziditoare al Credinţei cu Cultura, ştiind să apere tradiţia fără a ignora complexitatea modernităţii, să formeze sufleteşte fără să deformeze intelectual, să afirme ferm Ortodoxia fără să dispreţuiască valorile neortodoxe ale creştinătăţii, să vorbească în acelaşi timp simplu, dar subtil, patetic, dar raţional, cu gravitate, dar şi cu umor, găsind întotdeauna tema, tonul şi nuanţa pe potrivă, ca un ales al Logosului (într-o vreme tot mai pândită de primejdia logoreei lumeşti), redând cuvântului forţa lui originară şi ideii tensiunea sacră a dinamismului teandric.

Cer îngăduinţa de a-mi exprima şi aici, într-o notă mai personală, nemângâierea (care este şi a multor altora din generaţia mea) de a nu fi ajuns să-l cunosc pe Părintele Arsenie Boca în carne şi oase. (M-am dus o dată, plin de bune nădejdi, la Drăgănescu-Mihăileşti, unde încă lucra la pictura bisericii, dar sfinţia sa tocmai plecase la Sinaia... iar apoi... „timpul n-a mai avut răbdare"...) Citind însă cărţile sau luând parte cu smerită discreţie la conferinţele recente ale vrednicului său urmaş sâmbetean, am retrăit ca şi aievea, în mai multe rânduri, adânca înfiorare pe care am simţit-o pe la începutul anilor '80, când, călăuzit de nepreţuitul meu prieten fa-gărăşean Grigore Moga, am păşit cu sfială în vatra monahală de la Sâmbăta de Sus, unde am avut şansa şi bucuria de a-l cunoaşte nemijlocit pe Părintele Teofil. Nu mai văzusem niciodată pe cineva cu atâta forţă duhovnicească şi îmi amintesc, pe de altă parte, cât de impresionat am rămas, printre altele, de faptul că era perfect avizat asupra misticilor spanioli (Sfântul loan al Crucii şi Sfânta Teresa de Avila), pe care eu abia îi descoperisem pe atunci cu tinerească (şi exagerată) încântare şi pe care îmi propusesem deja să-i traduc în româneşte (ceea ce n-am reuşit decât în parte şi abia mult mai târziu)- Iar câţiva ani după aceea, nu mică mi-a fost mirarea că, revenind la Sâmbăta, bunul părinte, care m-a recunoscut îndată după voce, nu numai că reţinuse numele unui nevrednic ca mine, dar îşi amintea şi fiecare detaliu al discuţiei pe care o purtasem! Deşi simplă, discretă şi - pentru păcatele mele - nemaireînnoită ca atare de atunci, întâlnirea fată către fată cu Părintele Teofil (cu care m-am mai revăzut doar în treacăt în anii din urmă, la câteva conferinţe de-ale sale sau la Târgul de Carte şi Revistă Religioasă de la Sibiu) a rămas pentru mine una dintre acele întâlniri esenţiale de care Dumnezeu ne face parte pe traseul unei vieţi.

Când Dumnezeu a dăruit unui neam părinţi îmbunătăţiţi de talia unui Arsenie Boca sau a unui Teofil Părăian, un asemenea dar cinsteşte, însă şi obligă, chemând la răscumpărarea vremurilor prin credinţă. Zestrea lor duhovnicească, pusă generos la îndemâna tuturor celor râvnitori întru desăvârşire, este mărturia îmbucurător-odihnitoare a chemării şi a putinţei de a ne înălţa, ca inşi şi ca neamuri, din veacul de întuneric al Răsăritului de jos spre vecii de lumină ai Răsăritului de Sus.

Răzvan CODRESCU
Articol preluat din cartea „Mormantul cald”, Editura Lumea Credintei
Acest text (aici discret actualizat) a apărut iniţial ca postfaţă a volumului Punctele cardinale ale Ortodoxiei. îndrumar duhovnicesc de Arhim. Teofil Părăian (Editura Revistei „Lumea Credinţei'', Bucureşti, 2005). Partea despre Arsenie Boca a apărut şi separat, cu titlul „Călugărul de foc", în Lumea Credinţei din noiembrie 2004.