Recenziile clientilor pentru
Moartea si doliul. O teologie a nadejdii
Evaluat la 5 din 5 pe baza a 3 recenzii ale clientilor
Distribuirea evaluarilor
Scrie o recenzie
Interesanta si utila
Foarte,foarte utila,indispensabila chiar aceasta carte pentru fiecare crestin ortodox. Prin acest volum,autorul ne vorbeste despre cum si cat trebuie tinut doliu. Despre trecerea sufletului prin vami si cum il putem ajuta pe el sa treaca de acestea cu bine, chiar de aici de pe pamant. Sau despre cum un suflet poate fi izbavit de muncile cele vesnice prin stradania noastra, a celor din familia sufletului care a trecut din aceasta lume.
DUMNEZEU SA VA BINECUVANTEZE,SA SE MILOSTIVEASCA SPRE VOI SI SA VA CALAUZEASCA PASII IN TOATA VREMEA ACESTEI VIETI DEGRABA TRECATOARE ! DOAMNE AJUTA !
Alcătuirea unei lucrări teologice pastorale care urmează să primească o recunoaştere universitară se confruntă cu serioase dificultăţi, fiindcă teologia noastră universitară este academică în fundament, iar un studiu pastoral care ar fi nu doar strict „mărturisitor", ci şi pastoral în esenţă n-ar acoperi anumite cerinţe academice fundamentale.
Dezvoltarea teologiei pastorale în ţara noastră conduce inevitabil la confruntarea cu o problemă esenţială a teologiei greceşti contemporane, care constă în tensiunea existentă între cele două curente teologice, cel al teologiei academice, pe de o parte, şi cel al teologiei existenţiale, pe de altă parte. Tradiţia teologică academică pleacă de la scolasticismul apusean şi este o tradiţie teologică de cercetare, în timp ce curentul teologic existenţial cultivă o teologie care se bazează pe viaţă şi pe experienţa directă.
Am putea mărturisi că tradiţia teologică răsăriteană n-a fost niciodată academică în fond, ci pastorală. De aceea, nu este întâmplător faptul că teologii răsăriteni, în cele două mii de ani de tradiţie teologică orientală, sunt, cu puţine excepţii, păstori de sunete, iar contribuţia lor teologică porneşte şi se bazează, pe de o parte, pe experienţa şi pe preocuparea lor pastorală, iar, pe de altă parte, pe trăirile lor soteriologice.
Interesul reînnoit al Apusului raţionalist pentru Răsăritul mistic a inspirat în zilele noastre destule tratate de teologie pastoral-duhovnicească.
Intre timp, teologia grecească universitară, care a păstrat până nu demult intact sistemul teologiei academice occidentale antebelice, cu împărţirea scolastică consacrată a întregului material teologic, urmăreşte acum o oarecare sincronizare cu evoluţia teologiei pastorale, care până nu demult era o anexă a dreptului canonic. Momentul este hotărâtor, pentru că ar fî un eşec dacă efortul acesta ar urma odiseea ultimelor două decenii ale teologiei pastorale apusene, care a fost cu desăvârşire necunoscută realităţii ortodoxe din Grecia.
Această stare critică în evoluţia teologiei pastorale greceşti prelungeşte dificultăţile cu care se confruntă redactarea unei cercetări teologice pastorale, care ar dori să dobândească o recunoaştere universitară.
Una dintre aceste dificultăţi, probabil cea mai serioasă, este constrângerea de a fi folosite metode academice, lucru ce ar duce la elaborarea unor texte posibil pastorale ca formă, dar nu ca esenţă, ţinând cont de faptul că metodologia în teologia pastorală constituie o parte fundamentală a fiinţei ei. O lucrare de teologie pastorală, pentru a fi autentică, trebuie să pornească de la trăirile pastorale ale autorului şi să vizeze trăirile pastorale ale cititorilor. Aceasta este una dintre concluziile şi convingerile de bază ale mişcării contemporane a psihologiei pastorale, dar şi o poziţie fundamentală a teologiei răsăritene, pentru care separarea între teorie şi practică este de neacceptat. Când l-au întrebat pe Ava Teonas: „Care este diferenţa dintre har şi poruncile Legii?", acela a răspuns: „Căutarea voastră ne pune din nou înainte o întrebare de mare însemnătate, al cărei răspuns mă voi strădui să-l redau cât se poate prin cuvinte şi să vi-l explic pe scurt; asta numai dacă gândurile voastre se vor conforma cuvintelor, deşi ştiu că nimeni nu poate învăţa sau cuprinde nemărginitul. Pentru că, aşa cum ceea ce se dobândeşte prin trăire şi nu prin învăţare nu poate fi predat de cineva fără experienţă, la fel nu poate fi nici înţeles sau asimilat de mintea celui care n-a pus temeliile unei căutări şi practici asemănătoare."
De asemenea, scopul care stă la baza alcătuirii unei lucrări teologice pastorale este diferit de cel al redactării unei lucrări teologice academice. Lucrarea teologică pastorală constituie o contribuţie fundamentală la cultivarea şi dezvoltarea teologiei pastorale, reprezentând un ajutor necesar pentru cei care exercită o lucrare pastorală, în timp ce lucrarea teologică academică vizează rezolvarea problemelor teologice academice.
La fel, folosirea unei bibliografii neortodoxe prezintă dificultăţi pentru alcătuirea unei lucrări teologice pastorale ortodoxe. Pastorala este teologie aplicată. Modul aplicării unei teologii neortodoxe nu-l poate ajuta pe preotul ortodox să-şi preschimbe teologia ortodoxă în practică pastorală. De pildă, abordarea pastorală a unui bolnav de către pastorul protestant este cu desăvârşire diferită de cea a preotului ortodox, pentru că pastorul protestant aplică o ecleziologie diferită în actul pastoral. Intâi de toate, nu vine la bolnav ca un purtător al harului dumnezeiesc şi ca reprezentant al Bisericii, adică al Trupului lui Hristos, ci ca o persoană care aduce bolnavului în principal interesul său personal. In pastoraţie erezia nu rămâne doar literatură, ci devine o realitate palpabilă, cu influenţe directe asupra omului şi asupra vieţii lui. Aşa cum vom arăta mai târziu, abordarea doliului, când se bazează direct sau indirect pe o teologie eronată a morţii, poate crea nu numai piedici serioase în dezvoltarea duhovnicească şi, prin urmare, în mântuirea omului, ci chiar stări psihopatologice şi psihosomatice dintre cele mai grave.
Redactarea unui studiu care se ocupă cu moartea şi cu doliul se mai confruntă şi cu o altă mare dificultate, pentru că moartea şi doliul, care au fost dintotdeauna într-o anumită măsură teme nedorite, în zilele noastre au devenit aproape intolerabile, în ultimii ani s-a păstrat o tăcere discretă în jurul temei morţii. Cultura contemporană tehnocrată şi diferitele sisteme care fac aluzie la atotputernicia omului se simt de asemenea foarte jenate în preajma temei morţii, pentru că moartea constituie o combatere nimicitoare a iluziei lor. Moartea este piatra de încercare care arată valoarea reală a oricărei teorii asupra lumii şi a oricărui sistem politic. Sistemele care evită această încercare nu au nici o credibilitate. Pare o ironie stranie faptul că tocmai Nikos Kazantzakis va propovădui prin gura lui Zorba: „Dacă toate cărţile şi toate cugetările şi toate strădaniile omeneşti nu ne pot spune nimic despre moarte, ce valoare au? Trebuie să experiem moartea, ca să cunoaştem viaţa. Cel care urăşte moartea urăşte viaţa. Cel care ignoră moartea duce o viaţă superficială! Aşa cum pricepi moartea, aşa înţelegi şi viaţa. Aşa cum vieţuieşti, la fel vei şi muri şi, aşa cum mori, ai şi vieţuit!"
Creştinismul nu numai că n-a evitat, dar a şi biruit cu desăvârşire moartea şi de aceea este şi singurul care poate şi trebuie să răspundă nevoii imperioase a unei abordări a morţii şi doliului, pe care civilizaţia contemporană a învăluit-o într-o tăcere discretă.
Dar o abordare Serioasă a morţii şi a doliului din punctul de vedere al teologiei creştine se impune şi pentru următoarele pricini:
Noul Testament ne îndeamnă să plângem cu cei ce plâng (v. Romani 13,25). Hristos îi pomeneşte în mod special pe cei care plâng în „Fericirile" Sale, pentru că experienţa tânguirii le dă posibilitatea să recunoască şi să nădăjduiască în realitatea împărăţiei lui Dumnezeu (v. Matei 5,4). Conform cărţii Faptele Apostolilor, prima neînţelegere creată în comunitatea creştină din Ierusalim a fost legată de asistenţa oferită văduvelor şi orfanilor (v. Fapte 6,1 ş.u.).
Biserica are legătură cu moartea şi cu doliul mai mult decât oricare altă organizaţie.
Practica ecleziastică contemporană legată de moarte şi de modul desfăşurării înmormântării este caracterizată de un profesionalism rece şi aproape cinic.
Teologia este singura disciplină care, după epoca Iluminismului, a continuat să se ocupe cu problema morţii şi a nemuririi, chiar dacă, de obicei, această preocupare a fost pur teoretică.
De regulă, teologia, mai mult decât orice altă ramură, a insistat pe abordarea plenară a omului şi s-a opus efortului de fragmentare a ştiinţei despre om pe specialităţi distincte.
O cercetare pastorală a asistării durerii care s-ar sprijini doar pe aceste criterii şi ar urma metodologia la care ne-am referit mai sus ar fi lipsită de seriozitate ştiinţifică. Nimeni nu-i poate ilumina pe alţii în tratarea acelor stări omeneşti pe care nu le-a încercat el însuşi. Nu poate aborda pastoral starea celui îndoliat ca o realitate obiectivă cu desăvârşire, pentru că, aşa cum se va demonstra mai târziu, aceasta ţine în foarte mare măsură de abordarea fericită sau nefericită a sentimentelor pe care le are preotul însuşi despre moarte.
„Să scrii despre moarte înseamnă să te întrebi despre propria ta moarte şi despre moartea celor pe care-i iubeşti. Inseamnă să fii cuprins de nelinişte şi de multe ori de durere. Preocupările legate de problema morţii pot duce la paroxism tendinţele ipo-hondrice ascunse, pe care probabil le avem, îndemnându-ne să cheltuim banii cu vizite la medici, ca să ne asigurăm că suntem sănătoşi."
„Şi mai surprinzător, a scrie despre moarte poate însemna confruntarea cu o cenzură din partea fraţilor, editorilor, prietenilor şi a eventualilor cercetători." „Ce subiect macabru! Toţi vom muri într-o zi, dar trebuie neapărat să vorbim despre acest lucru?" - sunt câteva din observaţiile obişnuite.
De asemenea, o viziune a teologiei ortodoxe asupra morţii este indispensabilă. Inainte de a-l ajuta pe preot să preschimbe în act pastoral învăţătura Bisericii despre moarte, va trebui să ne asigurăm că el cunoaşte această învăţătură. Aşa cum o lucrare teologică pastorală care ar formula învăţături, fără să arate modurile concrete de transformare a lor în act pastoral, ar fi defectuoasă (închipuire nefondată după Sfântul Maxim Mărturisitorul), la fel ar fi de imperfectă dacă n-ar prezenta cu claritate învăţăturile pe care doreşte să le preschimbe în act pastoral.
Biserica, de-a lungul veacurilor, s-a confruntat pastoral cu starea de doliu şi a acumulat o experienţă foarte preţioasă pentru noi. Familiarizarea preotului care doreşte să dezvolte moduri eficiente de confruntare a stării de doliu cu această experienţă este indispensabilă. De asemenea, este necesară valorificarea corespunzătoare a acestei experienţe, pentru că este foarte probabil să fi existat în lăuntrul Bisericii cazuri nefericite, izolate, neconforme în esenţă cu învăţătura ei în abordarea stării de doliu, care vor pune în pericol şi studiul, şi valorificarea acestei experienţe ecleziastice.
Textele noastre folclorice ne vor arăta că poporul a transformat învăţătura Bisericii referitoare la natura şi la sensul morţii în practică de zi cu zi, în experienţă şi tradiţie culturală, şi de ea însemnătatea lor pentru orice efort de studiu şi dezvoltare a abordării pastorale a doliului este nepreţuită. Tradiţia noastră populară are o foarte mare importanţă pentru pastoraţia ortodoxă, în raport cu respectivele concepţii ale psihologiei şi psihiatriei, pentru că cele din urmă se bazează pe observaţii extrase dintr-un spaţiu cultural foarte diferit de al nostru. De aceea, concluziile lor nu sunt aplicabile în spaţiul ortodox, în timp ce tradiţia noastră populară poate să ne îndrepte spre aflarea soluţiilor pastorale cele mai autentice şi mai necesare pentru diferitele probleme omeneşti.
Rezultatele psihologiei, psihiatriei şi ale recentei tanatologii, referitoare la starea doliului, sunt cu certitudine un alt izvor însemnat de informaţii folositoare pentru dezvoltarea unei abordări pastorale eficiente a acestei stări. Ca şi experienţa Bisericii, şi concluziile psihologiei şi psihiatriei trebuie acceptate fără spirit polemic şi valorificate corect. De multe ori se creează părerea că experienţa Bisericii şi demersurile ştiinţei se contrazic. în aceste situaţii va trebui să cercetăm contradicţia cât mai imparţial cu putinţă, dar şi cu atenţie. în demersul nostru va trebui să luăm în calcul faptul că, în privinţa unor subiecte precum cele legate de abordarea stării doliului, experienţa Bisericii este de veacuri, în timp ce concluziile ştiinţei sunt urmările relative ale unor observaţii şi cercetări recente. Concluziile ştiinţei, care deseori par impresionante, se arată mai târziu inexacte în majoritatea cazurilor. Convingerea că metoda ştiinţifică este infailibilă este contestată în zilele noastre. Concluziile ştiinţifice relative, în ceea ce priveşte psihologia percepţiei şi problema gnozei în general, demonstrează foarte convingător relativitatea metodei ştiinţifice.