O nouă apariție, o carte coaptă în cuptorul tradiției athonite despre viața de rugăciune, despre rugăciunea ce devine viață și înviere, scară ce se înalță dinlăuntrul pocăinței și osândirii de sine și ajunge până la simțirea dumnezeieștii înfieri. Cartea cuprinde în prima parte o tâlcuire filocalică asupra vieții de rugăciune în trăirea lui Gheronda Iosif Vatopedinul, iar în partea a doua sunt redate integral rugăciunile pe care le rostea spontan în timpul sinaxelor cu obștea sa. După volumul biografic publicat în anul 2021 – „Gheronda Iosif Vatopedinul, un surâs din veșnicie” – , cartea de față vine să întregească portretul duhovnicesc al acestui mare stareț contemporan aghiorit, un cuvios și ales ucenic al marelui Sfânt Iosif Isihastul, de la care a moștenit și numele și puterea binecuvântării sale părintești.***Părintele nostru duhovnicesc Iosif monahul a fost un om de o adâncă smerenie. Niciodată nu s-a prețuit pe sine. A avut o viață plină de osteneli, prigoniri, întâmplări neașteptate, necazuri și greutăți, dar harul lui Dumnezeu l-a ocrotit cu prisosință tot timpul. Primea disprețul, necinstea, înjosirea, osândirile și defăimările fără a ține minte răul și fără cârtire. Mulți îl acuzau că e înșelat, nebun și altele. Pe toate acestea le primea totdeauna cu multă smerenie și osândire de sine, zicând: „Nu contează, copilul meu! Cei ce ne acuză ne aduc mai mult folos decât cei ce ne laudă. Contează ce va spune Dumnezeu, cuvintele oamenilor sunt deșarte”. Mereu lua vina asupra lui. Era plin de milă, iar inima sa de părinte îi încăpea și îi ierta pe toți, fiindcă Îl încăpuse înlăuntrul ei pe Hristos.Lucrarea lui aparte, „rucodelia” sa duhovnicească cea de toate zilele erau plânsul, lacrimile, tânguirea de bucurie aducătoare, cum o numesc Părinții. Plângea necontenit la rugăciune, îndeosebi când se apropia de Sfânta Împărtășanie. Niciodată nu s-a împărtășit fără lacrimi. (Mitropolitul Atanasie de Limassol)Fericitul nostru Părinte duhovnicesc Iosif Vatopedinul a fost unul dintre cei puțini care au avut darul rugăciunii curate și neîncetate, dar și al stării care se naște dincolo de rugăciune. Cum a ajuns la aceasta și cum lucra rugăciunea în viața lui ne vom strădui să înfățișăm în această carte, folosindu-ne de învățătura sa despre rugăciune, de cele pe care le-am trăit alături de dânsul vreme de treizeci de ani, dar și de rugăciunile cu propriile cuvinte pe care le rostea spontan și pe care le înfățișăm pentru prima dată tuturor spre lectură. (Arhimandritul Efrem Vatopedinul)„Eu am cunoscut că „milostiv și iubitor de oameni Dumnezeu ești”, iar nu Dumnezeul răzbunărilor. De aceea, stărui, nu dau înapoi. Voi bate la ușa Ta, până ce-mi voi da sufletul. Nu voi pleca, mă voi lovi cu fruntea de pragul Tău. Oare n-ai să-mi deschizi? E cu putință să nu-mi deschizi? Dacă eu, care sunt tină, mă înduioșez de durerea altuia, oare Tu, care ești atotiubire, n-ai să-mi deschizi? Da, Atotbunule, Te rog, fie-Ți milă de mine! Nu pleca, fie-Ți milă, Dumnezeul meu! Milă Îți cer. Cele ce ai adus venind pe pământ, cele ce se revarsă din Tine ca lumina din soare, cele ce se varsă din bunătatea Ta, adică dragostea și milostivirea, pe acestea Ți le cer, Doamne al meu! Rogu-Te, nu le lua de la mine!”
 Gheronda Iosif Vatopedinul