CrestinOrtodox 13-02-2015

Rugaciunea este o convorbire inia! timă a sufletului cu Dumnezeu, în tânguirile, suspinele, cererile şi slavosloviile acesteia, în extaze şi în revărsări de mulţumire se află tăinuit pulsul vieţii noastre duhovniceşti. Mulţumită ragădunii, noi putem să intrăm în părtăşie cu Dumnezeu - iar aceasta nu doar în fiecare zi, ci şi în fiecare clipă - şi să-I cerem ajutor binecuvântat atât în nevoile noastre trupeşti, cât şi în cele duhovniceşti.

După cuvintele Sfântului Isaac Şirul, „rugăciunea este adăpost al celor ce caută ajutor, izvor al mântuirii, comoară a nădejdii, liman izbăvitor de furtuni, lumină a celor care se află în întuneric, sprijin al celor neputincioşi, apărătoare la vreme de ispită, săgeată împotriva vrăjmaşilor demoni".

Cine ar putea să scrie despre rugăciune, dacă nu acela care a cunoscut-o îndeaproape? Şi cine a cunoscut-o mai bine, dacă nu acela care se roagă cu adevărat? Căci rugăciunea nu este un act exterior care poate fi descris doar pe baza unor observaţii, ea fiind cea mai intimă trăire a omului, tăinuită în adâncul inimii; iar inima este ceva nespus de adânc (v. Ps. 63, 7). Chiar dacă rugăciunea are expresii exterioare de manifestare, acestea sunt doar afilieri nedespărţite ale ei. Ea poate fi săvârşită şi fără ele. Rugăciunile cele din afară, purtând semnele văzute ale convorbirii cu Dumnezeu, nu au nimic în comun cu adevărata părtăşie cu Dumnezeu.

O părtăşie autentică cu Dumnezeu au avut-o sfinţii. Inimile lor s-au topit în cele mai aprinse rugăciuni. Ei au ştiut cum trebuie să grăim cu Dumnezeu şi au scris cele mai bune îndrumări în privinţa rugăciunii. De la ei ne-au rămas şi cele mai frumoase modele de rugăciuni binecuvântate ortodoxe pentru felurite situaţii în viaţă pe care noi, astăzi, putem să le folosim în viaţa noastră de rugăciune personală.

Marele sfânt contemporan Ioan de Kronstadt scrie că Dumnezeu însuşi „i-a învăţat pe purtătorii de Dumnezeu Părinţi ai noştri, prin Sfântul Său Duh, ce să spună Domnului la Liturghie, la săvârşirea Tainelor ori în felurite alte situaţii şi împrejurări ale vieţii omeneşti, în care e nevoie de rugăciune, spre revărsarea binecuvântării cereşti".

Tot Sfinţii Părinţi sunt aceia care dau răspuns la întrebările creştinului atât de nedumerit al zilelor noastre despre cum trebuie să se roage omul ca să fie ascultat de Dumnezeu şi ce trebuie el să ceară de la Acesta ca să primească, în ceea ce ne priveşte pe noi - oameni păcătoşi, neputincioşi şi slabi -, aproape că nici nu ar trebui să cugetăm că am putea răspunde la astfel de întrebări. Chiar şi având o practică a rugăciunii, nimic nu poate garanta corecti tudinea acesteia, dacă ţinem seama de concepţiile noastre adesea nedrepte şi confuze ori de viaţa noastră petrecută departe de Dumnezeu. O pravilă elementară de vieţuire ne îndeamnă a nu săvârşi nimic din cele ce ţin de viaţa noastră duhovnicească fără a ne sfătui cu oamenii duhovniceşti încercaţi şi plini de înţelepciune. Iar rugăciunea are legătură în mod direct cu mântuirea sufletului nostru. Ea e punctul central al vieţii duhovniceşti. Putem, aşadar, să păşim noi întru aceasta fără cârmuire?

Multe şi felurite patimi stăpânesc sufletele omeneşti. Dorinţe în multe chipuri şi contradictorii ne tulbură inimile. Convingeri dintre cele mai stranii ocupă minţile tuturor. Dacă fiecare dintre noi, în necercarea şi confuzia sa păcătoasă s-ar încumeta să dezlege singur problema rugăciunii, ne-am putea închipui în câte culori ţipătoare am vedea-o pe aceasta şi câte dezlegări contradictorii ar primi ea! Din întunericul păcatului nu ne putem aştepta să ţâşnească raze de lumină, mai cu seamă într-un domeniu duhovnicesc atât de înalt. Prin aceasta însă cei păcătoşi ar fi însemnat să-şi piardă orice nădejde că vor putea deprinde vreodată adevărata rugăciune, ei care au cea mai mare trebuinţă de ea. Ce-i de făcut? Slavă Domnului că învăţătorii noştri binecuvântaţi ai ru-găciunii sunt Sfinţii Părinţi! Căci ei au ştiut să se roage cu adevărat în chip duhovnicesc şi plăcut lui Dumnezeu. Că ei au ştiut ce să ceară de la Dumnezeu şi cum să ceară! Sfinţenia atinsă de ei, această minunată roadă a nevoinţelor duhovniceşti, este o mărturie indiscutabilă a calităţii înalte a rugăciunii lor.

Astfel, ei pot să ne înveţe şi pe noi, păcătoşii, cum să ne rugăm. Iar despre meşteşugul acesta al rugăciunii, Sfântul Ioan Scărarul, în cel de-al douăzeci şi şaptelea cuvânt al său despre liniştire ne învaţă: „Dacă ai deprins acest meşteşug temeinic, apoi nu poţi să nu-ţi dai seama de ceea ce spun... Priveghează numai întru rugăciunea ta dacă poţi şi atunci vei vedea cum, când şi de unde şi câţi şi ce fel de furi vin să intre şi să fure din strugurii tăi." Sfântul Isihie al Ierusalimului, grăind tot despre această sfinţită rugăciune, spune şi el: „Trezvia la rugăciune este un meşteşug du hovnicesc care, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl izbăveşte pe om de cugetele şi de cuvintele cele pătimaşe, ca şi de faptele cele pline de viclenie." Sfinţii Părinţi, iată, numesc această sfântă rugăciune meşteşug, socotind ei însă că omul nu poate învăţa un meşteşug de la sine, fără sa aibă un meşter iscusit...

Lucrarea de faţă ne-a fost înlesnită de un bogat şi preţios material duhovnicesc avut la dispoziţie, sarcina noastră constând mai cu seamă în sortarea acestuia, în sistematizarea şi rânduirea sa într-un plan logic, expus limpede şi accesibil, pentru a ne putea folosi întotdeauna de el atât noi, cât şi cei care tânjesc după rugăciune...

Având nădejdea că această expunere limpede a rugăciunii, născută din dorinţa de a ne apropia cât mai mult de Dumnezeu, ne va ajuta să păşim către deprinderea unei autentice rugăciuni conform îndrumărilor Sfinţilor Părinţi, să-i chemăm pe aceştia, dar mai cu seamă pe împărăteasa Cerurilor, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, în ajutorul nostru, slăvindu-L pe Dumnezeu-Tatăl, pe Dumnezeu-Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos, şi pe Dumnezeu-Duhul Sfânt, Care mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite (Rom. 8, 26).

Doamne, învaţă-ne să ne rugăm! (Lc. 11,1)