Maica Siluana. Cu Hristos te intalnesti, mai intai, in iad. Convorbiri despre disperare, cautare, durere si mantuire - Carti.Crestinortodox.ro

Maica Siluana. Cu Hristos te intalnesti, mai intai, in iad. Convorbiri despre disperare, cautare, durere si mantuire

Evaluat la 5 din 5 pe baza 1 recenzie
10,00Lei
In stoc

Cu Hristos te intalnesti mai intai, in iad. Convorbiri despre disperare, cautare, durere si mantuire a aparut la editura Lumea Credintei. A fost un moment in care am realizat ca eu nu pot sa fac nimic bun, ca eu nu pot sa fiu fericita

Descriere

Maica Siluana. Cu Hristos te intalnesti, mai intai, in iad. Convorbiri despre disperare, cautare, durere si mantuire

Cu Hristos te intalnesti mai intai, in iad. Convorbiri despre disperare, cautare, durere si mantuire a aparut la editura Lumea Credintei.

Fragment din carte:

A fost un moment in care am realizat ca eu nu pot sa fac nimic bun, ca eu nu pot sa fiu fericita, ca orice as face nu iese bine si ca oricat m-as stradui si ca oricat m-as ambitiona si oricat m-as ruga, sfarsesc prin a face ceva care ma intristeaza, care ma face sa-mi fie rusine, care ma face sa ma simt stingherita, cel putin in fata mea, daca nu in fata celorlalti, unde sa zicem ca-mi faceam rost de o justificare.

Eu m-am intors in biserica tarziu dupa ce am trait mult si profund in aceasta lume, gustand din toate durerile ei, din toate deznadejdile ei, dar si din toate bunatatile, frumusetile cate putin, cat am putut, dar din toate dimensiunile creatiei omenesti am gustat.

Si eram deja deznadajduita ca nu exista bine.

Maica Siluana a fost profesoara de filozofie in viata „de dinainte“, fiind decazuta din treapta, dupa ce a afirmat public ca materia nu poate fi o forma superioara de organizare.

A fost apoi paznic, bibliotecar in Galati si mai tot timpul supravegheata de Securitate („doar pentru a mai fi un dosar in plus“, spune Maica).

Apropiindu-se de Biserica, a fost atrasa de latura filantropica, umbland prin canale dupa aurolaci in numele asociatiilor Sf. Macrina si Sf. Stelian, din Bucuresti. Calugarita pe seama Manastirii Christiana, in prezent (2003, data interviului, n. red.) este stareta la Manastirea Jitianu, de langa Craiova.

Maica Siluana Vlad bate acum scolile, spitalele si puscariile Olteniei, in cautare de suflete pe care sa le poata salva.

Cuprins:

    „Dosarele maicii Siluana“ de Razvan Bucuroiu;
    O pogorare la iad;
    Intre durere si dragoste;
    La capatul durerii e Dumnezeu;
    In cautarea aproapelui pierdut;
    Cauza durerii omului este chiar iubirea lui Dumnezeu.

Specificaţii

  • Editor: Lumea Credintei
  • ISBN: 9786069348703
  • An aparitie: 01 Ianuarie 2013
  • Numar pagini: 175
  • Tip carte: Broşată
  • Limba: Română
  • Dimensiuni: 10 x 15 cm

Recenzii ale clientilor

Evaluat la 5 din 5 pe baza 1 recenzie
Distribuirea evaluarilor
5 stele
1
4 stele
0
3 stele
0
2 stele
0
1 stele
0
Scrie o recenzie
Afiseaza 1 din 1 recenzii ale clientilor
  • Ileana Popescu 26-06-2015
    5 din 5 stele
    La capătul durerii e Dumnezeu

    „Când ai gustat iadul în tine şi nu îl mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi să-L cauţi decât pe Dumnezeu. Şi cum uiţi să zici Doamne ajuta-mă, Doamne miluieşte-mă, cum năpădeşte groaza aceea pe tine din nou şi o vezi în tine. Chiar când te uiţi la celălalt care face ceva rău, tot înlâuntrul tău o simţi." (Maica Siluana)

    Pentru lumea secularizată în care trăim „iadul" este un cuvânt „de groază" care face parte mai degrabă din terminologia hollywoodiană, decât a vieţii reale. Pentru omul creştin însă, iadul este o realitate de la care, de multe ori, porneşte chiar viaţa noastră duhovnicească. Şi dacă pentru lumea secularizată „iadul" este un capăt de drum, pentru lumea creştină iadul poate fi chiar începutul unui drum a cărui continuare este, paradoxal, bucuria.

    Toată lumea ştie că bucuria este darul lui Dumnezeu, dar e paradoxal felul în care l-am dobândit, cum l-am primit, căci Dumnezeu îl dă tuturor şi ne cheamă pe toţi să-l luăm. A fost un moment în care am realizat că eu nu pot să fac nimic bun, că eu nu pot să fiu fericită, că orice aş face nu iese bine şi că oricât m-aş strădui şi că oricât m-aş ambiţiona şi oricât m-aş ruga sfârşesc prin a face ceva care mă întristează, care mă face să-mi fie ruşine, care mă face să mă simt stingherită, cel puţin în faţa mea, dacă nu în faţa celorlalţi unde să zicem că-mi făceam rost de o justificare. Eu m-am întors în biserică târziu după ce am trăit mult şi profund în această lume, gustând din toate durerile ei, din toate deznădejdile ei, dar şi din toate bunătăţile, frumuseţile câte puţin, cât am putut, dar din toate dimensiunile creaţiei omeneşti am gustat. Şi eram deja deznădăjduită că nu există bine.

    In momentul în care te întâlneşti cu tine, reacţionezi neaşteptat, fie în bine fie în rău, în faţa celui mai mic eveniment exterior şi iar cazi în deznădejde pentru că nu poţi să trăieşti la nivelul discursului pe care l-ai consumat cu atâta admiraţie, plăcere, până a te identifica cu acel discurs. Când am intrat în biserică şi am văzut că fac acelaşi lucru, că iau putere de la Dumnezeu, înţelepciune de la Dumnezeu şi că repet aceleaşi căderi şi că ispita deznădejdii era la îndemâna mea la fel ca şi înainte, atunci a murit în mine orice formă de pietism sau de evlavie emoţională. Ştiam că oricât ar fi de puternică trăirea bazată pe efervescenţa emoţională, într-un eveniment mai dur emoţiile zise rele, de fapt negative, mă vor răsturna. Şi atunci m-am aşezat în faţa lui Dumnezeu şi am zis: „Doamne, ajută-mă să înţeleg ce se întâmplă, de ce e aşa, ştiu că eşti Dumnezeu, ştiu că Te oferi nouă, ştiu că-mi dai tot harul, dar la gândul că ar trebui să postesc şi să fac mătănii şi să mă rog Şi să stau în încordarea asta ca să obţin bucuria şi apoi să o pierd întâlnindu-mă cu mine, nu am să pot, nu rezist, am stofă de om slab". Şi atunci Dumnezeu mi-a vorbit o vreme, nu la ureche sau inimă, ci citind din Sfânta Scriptura am primit răspunsul, adică am auzit pentru prima dată cuvântul Lui: „fără Mine nu puteţi face nimic". Orice tentativă a mea de a face ceva se bazează pe o ideologie, pe o părere a mea, pe un sistem de gânduri şi credinţe ale mele care sunt construite pe „eu pot"....

    Intâlnirea cu propriul sine

    Pe părerea de sine.

    Da. Şi când am înţeles că soluţia ar fi să renunţ la toate acestea, să renunţ la această construcţie, atunci a început chinul. Chinul omului de a intra în împărăţie este de fapt chinul lepădării de sine; şi lepădarea sa de sine este moarte nu metaforă, şi iarăşi am văzut că nu pot şi am spus „Doamne, omoară-mă Tu că eu nu pot să mor. Ajută-mă Tu te rog, iar când vezi că nu mă ţin de treabă, sileşte-mă", cum zice părintele Sofronie într-o rugăciune de dimineaţă. Şi am trăit ceea ce citind cândva am văzut că se numeşte trecerea prin vămile văzduhului. Eu aveam o privire înduioşată în faţa acestor texte mai ales când erau redate imagini cu draci care vin cu furca şi care erau aşa... însă când am descoperit în lăuntrul meu aceşti draci şi aceste furci care nu aveau coadă şi coarne... ci erau nişte puteri potrivnice, atunci am înţeles cât de cumplite sunt acele vămi. Acum cu adevărat nu ştiu dacă le-am trecut sau nu; la orice coborâre dau de ele şi nu pare a fi o călătorie pe care ai terminat-o vreodată. Dar în momentul acela am văzut că eu nu pot face nimic bun şi am înţeles ce Dumnezeu bun avem. Un Dumnezeu care vrea să facă ceva bun cu mine, care mă iubeşte aşa cum sunt. Şi a venit bucuria că avem un asemenea Dumnezeu care ne iubeşte şi nu aşteaptă de la noi nicio performanţă, căci poruncile lui nu sunt strigăte „Haide, fă acuma că dacă nu faci asta şi nu iei 10 nu te mai iubesc şi nu te recompensez". Nu, poruncile Lui sunt mâini întinse, putere întinsă către noi.

    O altă metodă concretă a lucrării minţii şi a sufletului nostru este acea de a tăcea. Citisem la Părinţi că tăcerea este o cale către Dumnezeu. Şi orice începător care tace descoperă ce învălmăşeală de gânduri avem, ce neputinţă de a tăcea avem, câtă nevoie avem să fie gălăgie în noi, măcar muzică psaltică, dacă nu alt zgomot, numai şi numai să nu rămânem singuri cu noi. Aceasta este frica de propria noastră conştiinţă ce ne mustră pe noi şi ne ceartă că nu am făcut bine.

    Aici voiam să ajungem, Maică Siluana. Am putea noi să ne regăsim pe noi înşine, pentru că prin tot ceea ce în primul rând am primit ca moştenire genetică şi nu numai genetică ci şi de la părinţii noştri toată încărcătura duhovnicească, apoi cultura în care ne-am format şi care este în mare parte secularizată, tot acest ansamblu de elemente, de realităţi s-au grefat pe existenţa noastră, pe trupul şi sufletul nostru. Noi, de unde mai ştim care suntem noi şi cum ne putem recunoaşte propriul sine?

    In faţa lui Dumnezeu, în faţa Sfântului Potir, în faţa icoanei, ce ştiu este că asta nu sunt eu la început şi în această lepădare de mine descopăr prin rugăciune că de fapt e o nevoie de a fugi de mine aşa cum fug de un câine care ar vrea să mă muşte sau de cineva care vrea să îmi facă rău. Atâta timp cât eu neg, „nu sunt eu acela care m-am înfuriat adineauri, nu sunt eu cea care a minţit adineauri, nu sunt eu aceea căreia îi este frică, nu, nu, nu", aceasta este o moştenire de la mama mea şi de la tatăl meu, de la comunismul pe care l-am trăit, de la şcoala la care m-am trudit. Nu pot spune: «Vezi, Doamne, sunt nevinovat", pentru că toate acestea le-am învăţat împins de in-stinctul de supravieţuire şi de mentalităţile părinţilor. Nu. Acum singura mea şansă ca să ajung la mine este să îmi asum toate acestea şi să le fac ale mele.

Afiseaza 1 din 1 recenzii ale clientilor