CrestinOrtodox 11-05-2015

Există astfel două mituri care se rotesc în minţile noastre, în biserici, în studiourile de televiziune, în birourile editoriale ale ziarelor şi revistelor. Să le numim mai limpede şi, întrucâtva, să ne ruşinăm de ele, pentru ca, înainte să ne întoarcem spre lumea la fel de confuză a secolului I, să fim în clar cu privire la confuziile actuale. Le vom lua de data asta în ordine inversă.

Mai întâi, sistemul cu presiune ridicată al creştinismului conservator. Găsim aici mitul creştin occidental clasic despre Iisus, crezut încă de milioane de oameni din întreaga lume. In acest mit o fiinţă supranaturală numită „Dumnezeu" are un „Fiu" supranatural pe care-l trimite, născându-se dintr-o fecioară, în lumea noastră, în ciuda faptului că aceasta nu este mediul nostru natural, ca să-i izbăvească pe oameni din această lume murind în locul lor. Drept semn al identităţii sale divine altminteri secrete, acest „Fiu" face tot felul de „minuni" extraordinare, altminteri imposibile, încununându-le pe toate prin învierea sa din morţi şi prin întoarcerea sa la „cer", unde aşteaptă să-şi întâmpine adepţii fideli după moarea lor. în versiunea romano-catolică a acestui mit occidental clasic, Iisus îşi cheamă prietenul apropiat, Petru, să întemeieze Biserica. Oricine vrea să fie cu Iisus, aici sau dincolo, trebuie să se alăture mişcării lui Petru. în versiunea protestantă, Iisus îşi însărcinează adepţii să scrie Noul Testament care ne revelează adevărul absolut despre Iisus şi, încă o dată, ne arată cum anume ajungem în cer.

(Aud deja stârnindu-se vântul: „Ce vrei să spui prin faptul că e un «mit»? Nu crezi în asta? Eşti şi tu unul dintre periculoşii liberali? Nu eşti oare episcop?" In regulă, vă aud! Aşteptaţi, vă rog! Răbdarea e o virtute creştinească.)

Al doilea mit, predominant în vântul sceptic dinspre vest al furtunii noastre perfecte, e noul mit modernist clasic crezut pe scară largă în societatea seculară, precum şi în unele din bisericile tradiţionale. în acest nou mit al originilor creştine Iisus e doar un om obişnuit, un evreu din secolul I, conceput şi născut în chip obişnuit. A fost un predicator şi învăţător remarcabil, dar n-a făcut probabil toate acele „minuni". Unii oameni par să se fi simţit mai bine după întâlnirea cu el, dar acest lucru îi priveşte. Cu siguranţă nu s-a gândit că va muri pentru păcatele lumii. Incerca pur şi simplu să-i înveţe pe oameni să gândească diferit, să se iubească unii pe alţii, să fie buni cu femeile în vârstă, cu copiii mici şi cu „marginalizaţii" (binecuvântata categorie postmodernă). Vorbea despre Dumnezeu, nu despre el însuşi. Ideea că ar fi un „fiu" supranatural „al lui Dumnezeu" nu i-a trecut vreodată prin minte; ar fi fost îngrozit să audă asa ceva şi, mai mult, să aibă o „biserică" întemeiată în amintirea lui.

Cu siguranţă nu a înviat din morţi; simţind însă că opera sa va continua, adepţii săi au folosit un limbaj imprudent care părea să implice că acest lucru s-ar fi întâmplat, deşi, fireşte, el n-a avut loc. Aceşti adepţi au început să povestească despre el întâmplări transformate, asemenea unui bulgăre de zăpadă, în legende care au alimentat noi interpretări. „Evangheliile" pe care le avem acum în Biblie sunt produsul acelui proces de invenţie în suspensie liberă şi, poate, în serviciul lor propriu. Ele ne spun multe despre noile scopuri şi agendele primilor „creştini" şi despre modul în care s-au instalat şi au adaptat mesajul originar al lui Iisus unor împrejurări diferite. Dar dacă dorim să aflăm ceva despre Iisus însuşi, atunci trebuie să ne croim calea prin ceaţa cultului adus ulterior acestui erou şi, mai presus de orice, prin procesul prin care acesta a fost „divinizat". Am putea chiar fi nevoiţi să invocăm „alte evanghelii", cele pe care vechiul şi plictisitorul creştinism „ortodox" le-a lăsat în afara canonului său.

(In acest punct aud celălalt vânt zgâlţâind pervazurile ferestrelor: „Şi nu credeţi asta? Nu vă daţi seama că evangheliile sunt pline de invenţii şi interpretări târzii? Sunteţi unul din acei fanatici fundamentalişti de dreapta care cred că toate acele lucruri s-au întâmplat exact aşa cum se spune în evanghelii? Sub ce piatră aţi trăit în ultimii două sute de ani?" în regulă, vă aud şi pe voi! Dacă reprezentaţi lumea raţionalităţii calme, atunci calmaţi-vă şi formulaţi un argument după altul!)

Când spun că aceste două relatări sunt „mituri", mă refer la mit în felul următor. în sensul stric al cuvântului un „mit" e o povestire [a story] care pretinde să fie într-un anume sens „istorică" şi care cuprinde în ea, ca într-o capsulă, credinţele puternic afirmate ale comunităţii care le povesteşte învigorându-le. „Miturile" serioase sunt de regulă exprimate nu numai prin naraţiuni, dar şi prin simboluri şi acţiuni. O mare parte din viaţa bisericilor occidentale „conservatoare" pune în scenă primul mit. O mare parte din viaţa creştinismului „liberal", pe de-o parte, şi a lumii seculare, pe de altă parte, îl pune în scenă pe cel de-al doilea. Ambele sunt povestiri foarte viguroase. Au modelat viaţa a milioane de oameni şi continuă să o facă. Dar ambele sunt, în acest sens, mituri. Nici unul dintre ele nu va rezista unui examen istoric deplin, ferm conturat şi care nu admite nici un nonsens. Nici unui examen teologic.

Problema care stă la baza ambelor acestor mituri e aceea că pun întrebarea în locul greşit. Să luăm mai întâi întrebarea: „S-au întâmplat toate acestea, sau nu?" E întrebarea directă şi brutală a unui occidental tipic din secolul XVTII. Nu zorzoane, nu interpretări, nu metafore, doar „fapte". S-au întâmplat, sau nu? împinsă în defensivă, brigada „conservatoare" sau „ortodoxă" îşi încurajează trupele să spună: „Da, s-au întâmplat aievea!" Şi aici se încheie totul. Cei din brigada „liberală" sau „sceptică" dau din umeri: „Nu, nu s-a întâmplat de fapt nimic! Sau, în orice caz, nu mare lucru." Şi iarăşi aici se încheie totul. Fapte, sau nu. Dar sensul?

A doua întrebare, legată de prima - şi care mi-a fost pusă chiar ieri de un jurnalist - este: „A fost Iisus Fiul lui Dumnezeu, sau nu?" Iar pentru majoritatea oamenilor expresia „Fiu al lui Dumnezeu" poartă cu ea toate conotaţiile primului mit, în care fiinţa supranaturală plonjează ca să reveleze un adevăr secret, să facă „minuni" extraordinare care să dovedească „divinitatea" ei, să moară cu o moarte răscumpărătoare şi să se întoarcă numaidecât înapoi în cer ca să îngăduie şi altora să ajungă acolo. Iar dacă spun - cum sunt pe cale să o fee - că nu cred că această poveste e modul corect de a vorbi despre Iisus, unii vor spune: „Aşadar nu credeţi atunci că este Fiul lui Dumnezeu?" şi mă condamnă ca Pe un liberal fără speranţe. în timp ce dacă spun - cum sunt pe cale să o fac - că într-adevăr Iisus a fost şi este »Fiul lui Dumnezeu", chiar dacă într-un cu totul alt gen de poveste, ceilalţi mă vor condamna ca pe un conservator fără speranţe.

Natalia Ionescu 27-04-2015

Deşi au trecut două mii de ani de la viaţa sa pământească, Iisus din Nazaret continuă să stârnească o întrebare şi să fie o provocare. întrebarea e una destul de simplă: Cine anume a fost de fapt? Ea include întrebările: Ce anume credea că era? Ce a făcut şi a spus, de ce a fost omorât şi dacă a înviat din morţi?

Provocarea e una la fel de simplă: întrucât chema oamenii să-l urmeze, şi de atunci încoace ei continuă să încerce să facă asta, ce anume ar putea implica „urmarea lui"? Cum putem şti dacă suntem pe calea dreaptă?

Mi-am petrecut o mare parte din viaţă intrigat de aceste întrebări şi încercând să le abordez şi să le răspund din diverse unghiuri. Un lucru deopotrivă entuziasmant şi provocator. Crescut într-o familie creştină şi făcând din primii ani şi până la maturitate experienţa creşterii şi dezvoltării credinţei mele, am devenit conştient de o chemare pe care cultura noastră actuală o scindează de regulă în două, dar pe care stărui să o văd ca pe un întreg. M-am simţit chemat să fiu istoric şi teo-log, profesor şi scriitor specializat în istoria şi gândirea creştinismului timpuriu, dar şi păstor în Biserică. Uneori am fost în stare să împletesc aceste două domenii: cel academic şi cel pastoral; alteori slujbele pe care le-am avut m-au constrâns să mă specializez într-unui mai degrabă decât în altul, lăsând în urmă un dezechilibru pe care am încercat atunci să-l îndrept.

Relevanţa acestui detaliu autobiografic pentru tema de faţă ar trebui să fie, cred, limpede: scrisul despre Iisus n-a fost niciodată pentru mine doar un studiu istoric „neutru" (în realitate nici nu există aşa ceva, indiferent de temă, dar pentru o clipă să lăsăm acest lucru deoparte); Iisus-ul pe care-l studiez din punct de vedere istoric e Iisus-ul pe care-L venerez ca parte a unităţii treimice a Unului Dumnezeu. Scrisul meu despre Iisus n-a fost însă niciodată inspirat doar de o intenţie pastorală şi omiletică; Iisus-ul pe care-L propovăduiesc e Iisus-ul care a trăit şi a murit ca om real în Palestina secolului I. Cultura occidentală modernă, mai ales în America, a făcut tot ce a putut să împiedice întâlnirea celor două personaje care sunt Iisus-ul istoriei şi Iisus-ul credinţei, în ce mă priveşte, am făcut tot ce am putut să rezist acestei tendinţe, în ciuda strigătelor de protest venite din ambele tabere.

Cartea de faţă e intitulată Iisus pur şi simplu fiind o continuare a unei cărţi anterioare: Creştin pur şi simplu. Există însă simplitate şi simplitate. Adeseori când după o conferinţă invit la întrebări din partea publicului, cineva se ridică şi spune: „Am o întrebare foarte simplă." După care urmează ceva în genul: „Cine e de fapt Dumnezeu?" sau „Ce a existat înaintea creaţiei?" sau „Dacă Dumnezeu e bun, de ce există răul?". Aşa cum le spun întotdeauna acestor oameni, întrebarea poate fi simplă, dar se poate ca răspunsul să nu fie deloc astfel. Dacă încercăm să dăm un răspuns „simplu", putem foarte bine simplifica în mod excesiv lucrurile sfârşind într-un loc comun. (Când l-a întrebat cineva pe fericitul Augustin ce anume făcea Dumnezeu înainte de crearea lumii, acesta i-a răspuns că făcea iadul pentru oameni care pun întrebări tâmpite.) Simplitatea e o mare virtute, dar simplificarea în exces poate fi un viciu, semnul unei lenevii a minţii.

E, desigur, o problemă familiară. Să presupunem că stau în faţa facultăţii din St. Andrews şi lângă mine se opreşte o maşină. „O simplă întrebare", spune şoferul. „Cum ajung de aici la Glasgow?" întrebarea e una simplă, dar răspunsul e mai puţin simplu. Dacă spun simplu: „Ţineţi-o spre vest, după care puţin spre sud şi nu puteţi trece pe lângă el", spun desigur mai mult sau mai puţin adevărul. Drumurile sunt destul de bine semnalizate. Dar ele nu o ţin drept şi, fără alt ajutor, poţi ajunge uşor în altă parte. De aceea e util să precizez că în drum şoferul dă de un mare fluviu care are în punctul său cel mai îngust un kilometru şi jumătate lăţime, iar podul de peste el este uneori închis din pricina vânturilor puternice, însă drumul alternativ înseamnă străbaterea mai multor orăşele şi sate şi trecerea unui şir sau două de coline. Pentru moment şoferul nu vrea să ştie toate acestea. Dar dacă nu-i atrag atenţia măcar asupra unora din aceste lucruri, s-ar putea să simplific în exces, iar şoferul s-ar putea să simtă „simplul" meu sfat ca fiind unul doar pe jumătate simplu atunci când, blocat într-un sat pe undeva, îşi spune că puţină complexitate i-ar fi putut fi într-adevăr de ajutor.

Cam aşa simt că stau lucrurile cu cartea de faţă. Mi-am propus să scriu o carte „simplă" despre Iisus, dar Iisus n-a fost simplu în epoca sa şi nu este simplu nici astăzi. Cineva ar putea crede că îmi va fi fost relativ simplu să iau cărţile mele anterioare, mai cu seamă Iisus şi victoria lui Dumnezeu şi Provocarea lui Iisus, şi să le transform în ceva „simplu". Schiţând însă această carte şi apoi scriind-o am fost surprins să descopăr cât de multe noi viraje şi cotituri îmi dau acum seama că n-am abordat în acele lucrări anterioare.

Nu doar ştiinţa a avansat de atunci, deşi cu siguranţă a făcut-o; însă nu această carte e locul potrivit să explorăm acele dezbateri. Faptul că ultimul deceniu l-am trăit activând cea mai mare parte a timpului ca episcop în Biserica Angliei - iar în imaginaţia populară episcopii n-au prea mult de-a face cu Iisus - m-a făcut să mă aflu aproape tot timpul gândind, vorbind şi predicând despre Iisus. Tot acest răstimp am fost desigur în mod vital interesat mai ales de modul în care Iisus şi lupta de a-L urma putea schimba vieţi şi comunităţi reale începând din vechile sate minereşti din comitatul Durham, unde am trăit şi activat din 2003 până în 2010, şi terminând cu culoarele puterii din Westminster.

In tot acel timp n-am încetat să mă întreb cum anume toată acea slujire şi viaţa de rugăciune şi sfinte Taine care au susţinut-o au putut schimba viziunea mea despre Iisus. Acum însă când maşina se opreşte şi cineva îmi spune: „O rugăminte simplă: vorbiţi-mi despre Iisus!", mă trezesc dorind să dau explicaţii despre fluviu, despre pod, despre vânturile puternice, despre orăşele şi coline. N-aş putea spune doar: „începeţi numai să citiţi evangheliile şi încercaţi să-L urmaţi pe Iisus!", acesta ar fi tot secretul, ca atunci când aş spune şoferului s-o ţină spre vest, apoi spre sud şi să fie optimist. Am hotărât ca în chip de răspuns la această întrebare simplă să pun la un loc, strat peste strat, în cel mai simplu mod de care eram în stare, tot ceea ce aş crede că ar putea ajuta pe cineva într-adevăr doritor să găsească calea spre Iisus aşa cum a fost de fapt, iar prin Iisus să afle astfel calea atât spre Dumnezeu însuşi, cât şi spre o viaţă în care „urmarea lui Iisus" să aibă sens.

Cartea se aranjează atunci, mai mult sau mai puţin firesc, în trei părţi. Partea întâi constă din primele cinci capitole în care încerc să explic care sunt întrebările-cheie, de ce ele contează şi de ce astăzi ne este greu să le dăm un răspuns.

In partea a doua (cap. 6-14), partea centrală a cărţii, încerc să spun, cât de simplu pot, ce anume cred că a stat în centrul activităţii publice a lui Iisus, ce anume încerca să realizeze şi cum anume a încercat să facă asta. Ca să fiu sincer, în această privinţă materialul e atât de bogat şi de dens, încât, asemenea unui expert în grădinărit căruia i s-a dat o jumătate de oră să ghideze un vizitator prin Expoziţia Florală Chelsea, m-am aflat atât neputincios să aleg despre ce anume vreau să vorbesc, cât şi neliniştit dacă voi putea menţine o direcţie în turul întreprins. Ici şi colo am socotit necesar să apelez la tehnica cinematografică a secvenţelor retrospective şi prospective, luându-i pentru o clipă pe cititori de lângă Iisus pentru a-i face să observe alţi lideri sau pretinşi lideri ai mişcărilor iudaice ale epocii. (N-am dorit să-i pun în prim-plan, altfel cititorii ar fi obosit, ba chiar şi-ar fi pierdut speranţa de a mai ajunge vreodată la Iisus însuşi. Plasându-i acolo unde i-am plasat, cred însă că ei aruncă o lumină asupra lui Iisus mai degrabă decât abat atenţia de la el.)

In această a doua secţiune cer aşadar cititorilor să facă diverse experimente mentale. Faptul e absolut necesar întrucât evreii secolului I gândeau foarte diferit de modul în care gândim noi acum, precum şi de modurile în care gândeau alţi oameni din secolul I, cum erau grecii şi romanii. Dacă e să înţelegem ce anume a însemnat Iisus, trebuie să facem un efort real să vedem lucrurile din punctul de vedere al unui evreu din secolul I.

Toate astea ne aduc în final la moartea, învierea şi înălţarea lui Iisus şi la sensul acestor evenimente. Aşa cum se va vedea de îndată, în toată această carte mi-am dat cea mai bună silinţă să explorez sensul expresiei „împărăţia lui Dumnezeu", marele slogan al întregului proiect al lui Iisus. Iisus însuşi a petrecut destul timp explicând ce anume voia să spună prin această expresie iar pentru a ajunge în inima sensului ei am încercat să merg pe urmele acelor explicări.

Partea a treia a cărţii constă într-un singur lung capitol final care ar putea fi intitulat „Şi ce dacă?". Cu alte cuvinte, ce anume înseamnă toate astea pentru noi acum? Schiţez aici patru moduri în care oamenii au încercat să înţeleagă astăzi relevanţa contemporană a inaugurării de către Iisus a împărăţiei lui Dumnezeu şi încerc să-i fac să intre în discuţie unii cu alţii. De aici reiese un sens central pentru Noul Testament însuşi: şi anume că, oricât de surprinzător ar părea, modul lui Iisus de a conduce aici şi acum lumea e prin intermediul adepţilor săi. în inima vieţii acestora e cultul divin călăuzit de Duhul Sfânt, prin care sunt constituiţi şi activaţi drept „corpul lui Hristos". Agenda care decurge de aici e stabilită de memorabilele cuvinte ale lui Iisus numite „Fericiri".

Ele ne oferă un punct avantajos din care să explorăm modurile în care proiectul împărăţiei lui Dumnezeu pe care l-a anunţat Iisus, şi despre care credea că va fi realizat prin moartea sa, poate deveni o realitate nu numai în vieţile adepţilor săi, dar şi prin vieţile acestora. Acest capitol final e doar un simplu indicator trimiţând spre propuneri mult mai ample care ar fi putut fi avansate aici. Dată fiind tema cărţii, era însă în mod limpede important ca măcar câteva lucruri să fie spuse şi pe aceste coordonate. Am fost încurajat în acest sens de multiplele moduri în care în ultimii ani creştini de diferite tradiţii explorează aceste chestiuni atât în teorie, cât şi în practică, şi sper ca această carte să ofere explorărilor şi eforturilor întreprinse în acest sens o întemeiere, şi poate chiar o formă biblică şi teologică mai fermă.

M-am referit la evreii din secolul I şi la modul în care gândeau. Sunt desigur conştient de faptul că în lumea antică existau multe variante de iudaism, cum există şi în zilele noastre, şi că toate generalizările despre evrei, sau despre greci şi romani, sunt nevoite să ignore biblioteci întregi pline de detalii complexe. Am scris eu însumi câte ceva despre aceste lucruri (mai ales în Noul Testa ment şi Poporul lui Dumnezeu. Dar unele lucruri trebuie să fie făcute simple, dacă e să ajungem undeva.

Aceasta e prima carte pe care am scris-o după moartea iubitului meu tată la vârsta de 91 de ani. Deşi n-a citit practic teologie sau ştiinţă biblică până după ce a împlinit 60 de ani, atunci când am început să scriu a citit practic tot ceea ce scriam la doar câteva zile de la apariţie şi adeseori îmi telefona să-mi spună ce anume credea despre toate acestea. îmi aduc cu drag aminte de unele din comentariile sale. „M-am uitat de trei ori în dicţionar la «eshatologie»", s-a plâns odată, „şi uit mereu ce anume înseamnă". Când a ieşit marea mea carte despre învieres, a citit toate cele 700 de pagini în trei zile, spunând că a început cu adevărat să-i placă abia de la pagina 600 încolo. Cu sfârşitul în faţă, începea probabil să facă experienţa speranţei pe măsură ce citea despre ea. înţeleg acum că, mai cu seamă în scrierile mele populare, făcea mereu parte din „publicul ţintă" pe care-l aveam în vedere fără să-mi dau seama. Scrierea acestei cărţi am resimţit-o în mod diferit acum că nu mai e aici ca să o citească. In orice caz, deşi sper că a învăţat şi câte ceva de la mine, această carte face aluzie, mai cu seamă în capitolul final, la câteva din multele lucruri pe care le-am învăţat eu de la el. Dedic această carte memoriei sale cu recunoştinţă, cu iubire şi, da, cu speranţă.

N.T. Wright
St. Mary's College, St. Andrews înălţarea Domnului 2011