CrestinOrtodox 11-05-2015

Există astfel două mituri care se rotesc în minţile noastre, în biserici, în studiourile de televiziune, în birourile editoriale ale ziarelor şi revistelor. Să le numim mai limpede şi, întrucâtva, să ne ruşinăm de ele, pentru ca, înainte să ne întoarcem spre lumea la fel de confuză a secolului I, să fim în clar cu privire la confuziile actuale. Le vom lua de data asta în ordine inversă.

Mai întâi, sistemul cu presiune ridicată al creştinismului conservator. Găsim aici mitul creştin occidental clasic despre Iisus, crezut încă de milioane de oameni din întreaga lume. In acest mit o fiinţă supranaturală numită „Dumnezeu" are un „Fiu" supranatural pe care-l trimite, născându-se dintr-o fecioară, în lumea noastră, în ciuda faptului că aceasta nu este mediul nostru natural, ca să-i izbăvească pe oameni din această lume murind în locul lor. Drept semn al identităţii sale divine altminteri secrete, acest „Fiu" face tot felul de „minuni" extraordinare, altminteri imposibile, încununându-le pe toate prin învierea sa din morţi şi prin întoarcerea sa la „cer", unde aşteaptă să-şi întâmpine adepţii fideli după moarea lor. în versiunea romano-catolică a acestui mit occidental clasic, Iisus îşi cheamă prietenul apropiat, Petru, să întemeieze Biserica. Oricine vrea să fie cu Iisus, aici sau dincolo, trebuie să se alăture mişcării lui Petru. în versiunea protestantă, Iisus îşi însărcinează adepţii să scrie Noul Testament care ne revelează adevărul absolut despre Iisus şi, încă o dată, ne arată cum anume ajungem în cer.

(Aud deja stârnindu-se vântul: „Ce vrei să spui prin faptul că e un «mit»? Nu crezi în asta? Eşti şi tu unul dintre periculoşii liberali? Nu eşti oare episcop?" In regulă, vă aud! Aşteptaţi, vă rog! Răbdarea e o virtute creştinească.)

Al doilea mit, predominant în vântul sceptic dinspre vest al furtunii noastre perfecte, e noul mit modernist clasic crezut pe scară largă în societatea seculară, precum şi în unele din bisericile tradiţionale. în acest nou mit al originilor creştine Iisus e doar un om obişnuit, un evreu din secolul I, conceput şi născut în chip obişnuit. A fost un predicator şi învăţător remarcabil, dar n-a făcut probabil toate acele „minuni". Unii oameni par să se fi simţit mai bine după întâlnirea cu el, dar acest lucru îi priveşte. Cu siguranţă nu s-a gândit că va muri pentru păcatele lumii. Incerca pur şi simplu să-i înveţe pe oameni să gândească diferit, să se iubească unii pe alţii, să fie buni cu femeile în vârstă, cu copiii mici şi cu „marginalizaţii" (binecuvântata categorie postmodernă). Vorbea despre Dumnezeu, nu despre el însuşi. Ideea că ar fi un „fiu" supranatural „al lui Dumnezeu" nu i-a trecut vreodată prin minte; ar fi fost îngrozit să audă asa ceva şi, mai mult, să aibă o „biserică" întemeiată în amintirea lui.

Cu siguranţă nu a înviat din morţi; simţind însă că opera sa va continua, adepţii săi au folosit un limbaj imprudent care părea să implice că acest lucru s-ar fi întâmplat, deşi, fireşte, el n-a avut loc. Aceşti adepţi au început să povestească despre el întâmplări transformate, asemenea unui bulgăre de zăpadă, în legende care au alimentat noi interpretări. „Evangheliile" pe care le avem acum în Biblie sunt produsul acelui proces de invenţie în suspensie liberă şi, poate, în serviciul lor propriu. Ele ne spun multe despre noile scopuri şi agendele primilor „creştini" şi despre modul în care s-au instalat şi au adaptat mesajul originar al lui Iisus unor împrejurări diferite. Dar dacă dorim să aflăm ceva despre Iisus însuşi, atunci trebuie să ne croim calea prin ceaţa cultului adus ulterior acestui erou şi, mai presus de orice, prin procesul prin care acesta a fost „divinizat". Am putea chiar fi nevoiţi să invocăm „alte evanghelii", cele pe care vechiul şi plictisitorul creştinism „ortodox" le-a lăsat în afara canonului său.

(In acest punct aud celălalt vânt zgâlţâind pervazurile ferestrelor: „Şi nu credeţi asta? Nu vă daţi seama că evangheliile sunt pline de invenţii şi interpretări târzii? Sunteţi unul din acei fanatici fundamentalişti de dreapta care cred că toate acele lucruri s-au întâmplat exact aşa cum se spune în evanghelii? Sub ce piatră aţi trăit în ultimii două sute de ani?" în regulă, vă aud şi pe voi! Dacă reprezentaţi lumea raţionalităţii calme, atunci calmaţi-vă şi formulaţi un argument după altul!)

Când spun că aceste două relatări sunt „mituri", mă refer la mit în felul următor. în sensul stric al cuvântului un „mit" e o povestire [a story] care pretinde să fie într-un anume sens „istorică" şi care cuprinde în ea, ca într-o capsulă, credinţele puternic afirmate ale comunităţii care le povesteşte învigorându-le. „Miturile" serioase sunt de regulă exprimate nu numai prin naraţiuni, dar şi prin simboluri şi acţiuni. O mare parte din viaţa bisericilor occidentale „conservatoare" pune în scenă primul mit. O mare parte din viaţa creştinismului „liberal", pe de-o parte, şi a lumii seculare, pe de altă parte, îl pune în scenă pe cel de-al doilea. Ambele sunt povestiri foarte viguroase. Au modelat viaţa a milioane de oameni şi continuă să o facă. Dar ambele sunt, în acest sens, mituri. Nici unul dintre ele nu va rezista unui examen istoric deplin, ferm conturat şi care nu admite nici un nonsens. Nici unui examen teologic.

Problema care stă la baza ambelor acestor mituri e aceea că pun întrebarea în locul greşit. Să luăm mai întâi întrebarea: „S-au întâmplat toate acestea, sau nu?" E întrebarea directă şi brutală a unui occidental tipic din secolul XVTII. Nu zorzoane, nu interpretări, nu metafore, doar „fapte". S-au întâmplat, sau nu? împinsă în defensivă, brigada „conservatoare" sau „ortodoxă" îşi încurajează trupele să spună: „Da, s-au întâmplat aievea!" Şi aici se încheie totul. Cei din brigada „liberală" sau „sceptică" dau din umeri: „Nu, nu s-a întâmplat de fapt nimic! Sau, în orice caz, nu mare lucru." Şi iarăşi aici se încheie totul. Fapte, sau nu. Dar sensul?

A doua întrebare, legată de prima - şi care mi-a fost pusă chiar ieri de un jurnalist - este: „A fost Iisus Fiul lui Dumnezeu, sau nu?" Iar pentru majoritatea oamenilor expresia „Fiu al lui Dumnezeu" poartă cu ea toate conotaţiile primului mit, în care fiinţa supranaturală plonjează ca să reveleze un adevăr secret, să facă „minuni" extraordinare care să dovedească „divinitatea" ei, să moară cu o moarte răscumpărătoare şi să se întoarcă numaidecât înapoi în cer ca să îngăduie şi altora să ajungă acolo. Iar dacă spun - cum sunt pe cale să o fee - că nu cred că această poveste e modul corect de a vorbi despre Iisus, unii vor spune: „Aşadar nu credeţi atunci că este Fiul lui Dumnezeu?" şi mă condamnă ca Pe un liberal fără speranţe. în timp ce dacă spun - cum sunt pe cale să o fac - că într-adevăr Iisus a fost şi este »Fiul lui Dumnezeu", chiar dacă într-un cu totul alt gen de poveste, ceilalţi mă vor condamna ca pe un conservator fără speranţe.