Vasile Visan 27-07-2016

„Dar dacă iubirea scoate afară cu desăvârşire frica, după cum s-a scris (cf. I In 4, 18), şi frica, preschimbându-se, devine iubire, atunci toţi cei ce se mantuiesc se fac o unitate, unindu-se între ei în împletirea cu Singurul bun, prin desăvârşirea porumbiţei […]. Aceasta se tâlcuieşte limpede în Evanghelie prin cuvântul Domnului. Căci dându-le ucenicilor Săi, prin binecuvântare, toata puterea, printre alte bunuri pe care le dăruieşte sfinţilor, prin cuvintele către Tatăl, adaugă şi pe cel mai de căpetenie dintre bunuri, anume pe acela de a nu mai fi dezbinaţi prin deosebirea voilor în judecata despre bine, ci să fie toţi una, uniţi în binele cel unul şi singur, aşa încât prin unirea Duhului Sfânt, cum zice Apostolul, strânşi în legătura păcii, să se facă toţi un trup şi un duh, printr-o singură nădejde la care au fost chemaţi (cf. Efes. 4, 3). Dar e mai bine să dăm după literă înseşi cuvintele dumnezeieşti ale Evangheliei: Ca toţi să fie, zice, una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine (In 17, 21).

Şi legătura acestei unităţi e slava. Iar că prin slavă e numit Duhul Sfânt, nu va nega cineva din cei cu judecată, privind la cuvintele Domnului. Pentru că zice: Slava pe care Mi-ai dat-o le-am dat-o lor (In 17, 22). Căci le-a dat cu adevărat ucenicilor o astfel de slavă Cel ce a zis către ei: Luaţi Duh Sfânt (In 20, 22). Şi a luat această slavă, pe care a avut-o totdeauna înainte de a fi lumea, Cel ce a îmbrăcat firea omenească. Iar după ce S-a slăvit Acesta, prin Duhul, se face transmiterea slavei la toţi cei înrudiţi cu ea, începând de la ucenici. De aceea zice: Slava pe care Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime (In 17, 22-23).”[2]

Comentariu: Când dragostea e împărăteasă, oamenii sunt strâns uniţi între ei - şi cu Dumnezeu se află în unire -, de parcă ar fi o singură făptură; înstrăinarea şi dezbinarea au pierit.

Aşa-i unirea cea aievea şi desăvârşită a veacului ce va să fie, pe care cu mult dor o doreşte Biserica - căci i s-a dat încă de acum să guste din dulceaţa ei. Iar Sfântul Grigorie de Nyssa spune că unirea aceasta minunata are un îndoit temei.

Obârşie si icoană îsi are în unirea dintre Tatăl si Fiul, în iubire; şi când Se roagă Domnul, cerând: Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una (In 17, 21), ne învaţă că unirea dintre noi e după chipul unirii din sânul Preasfintei Treimi, că sfârşitul iubirii nu-i iubirea, ci unirea cu Dumnezeu, si în El să fim cu toţii uniţi.

Unirea în iubire e lucrarea Duhului Sfânt, adică a puterii Sale, numită în Scripturi şi slavă, necreată, strălucind din veci, şi în veacul de acum dată nouă, celor ce suntem creaturi, drept har, ca să ne facem părtaşi la viaţa cea dumnezeiască, după vrednicia ce-o avem.

Harul dat nouă vine de la Dumnezeu-Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Intre comuniunea din sânul Preasfintei Treimi si cea din sânul Bisericii, în care viază, în Hristos, firea restaurată şi înnoită a întregului neam omenesc, e aşadar o strânsă legătură; aceeaşi energie dumnezeiască, care se mişcă între Tatăl si Fiul si Duhul Sfânt dezvăluind comuniunea Lor, se comunică oamenilor şi se mişcă între ei, descoperind o comuniune asemănătoare între ei si a lor cu Dumnezeu.

Comuniunea ce se naşte astfel nu e unirea firească a celor ce vor şi simt la fel; e mai presus de fire, săvârşită prin harul Duhului Sfânt; căci El îi ţine pe credincioşi în unire şi îi uneşte zelos cu Dumnezeu, fâcându-i părtaşi la viaţa, iubirea, pacea şi toate celelalte însuşiri dumnezeieşti; căci e vistiernicul lor şi le dăruieşte celor gătiţi să se împărtăşească de darurile Sale.

Marinela 21-12-2015

Frumoasă și interesantă pentru oricine, dar mai ales pentru femeile-mame creștine care se străduiesc să fie frumoasă la suflet . Tot respectul! Doamne ajuta !

CrestinOrtodox.ro 30-04-2015

Ceea ce am vrut in mod special sa infatisez in aceasta carte este ca dragostea este ceva care nu este usor. Dragostea nu este doar un sentiment spontan, nu este o emotie, nu este un sentiment; chiar daca sentimentele si emotiile noastre pot participa la dragoste. Este o mare diferenta intre dragostea spirituala (duhovniceasca), adica dragostea crestina pe care Hristos ne-o porunceste sa o avem, si un simplu sentiment natural.

Dragostea crestina presupune dragostea fata de Dumnezeu si fata de aproapele, dar, de asemenea, asa cum arat, este si dragostea fata sine insusi – dar de sine insusi in Dumnezeu. Si pentru ca toate aceste forme ale dragostei sa nu fie false forme de dragoste, este necesar ca ele sa existe in afara tuturor patimilor. Ce sunt patimile? Sunt diferite forme de atasare fata de noi insine si de lumea pe care o mostenim prin pacatul initial. Atata vreme cat ramanem atasati de noi insine si de aceasta lume, nu vom putea iubi cu adevarat, nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele, nici pe noi insine in Dumnezeu.

Si deci, Sfintii Parintii ne invata ca dragostea duhovniceasca este ceva care se agoniseste. De aceea Hristos a facut din dragoste o porunca. Daca avem ca porunca de la Hristos sa-L iubim pe Dumnezeu si pe aproapele nostru, aceasta arata ca dragostea nu este ceva spontan si usor, dar este ceva ce trebuie sa realizam de-a lungul intregii noastre vieti spirituale, crestine. Si invatatura Sfintilor Parinti este ca, tocmai, pentru a ajunge sa iubim cu adevarat, trebuie sa ne eliberam de patimi, de pacate, iar pentru a ne elibera de ele trebuie sa luptam impotriva lor. Aceasta lupta este una de fiecare zi si de fiecare clipa.

Aceasta lupta o ducem prin vointa noastra, pentru ca Dumnezeu vrea sa actionam in deplina libertate si prin noi insine. Pentru ca, asa cum spunea Sfantul Grigorie de Nazianz: “Dumnezeu nu impune bunurile pe care ni le da, pentru ca El vrea ca aceste bunuri ce ni le impartaseste sa devina cu adevarat ale noastre“. Aceasta este o dovada a iubirii Sale pentru noi. Si deci este si motivul pentru care vrea ca vointa noastra sa participe la viata spirituala, duhovniceasca, pentru ca in efortul vointei noastre este marcata si exprimata libertatea noastra. Dar, in acelasi timp ne este imposibil sa ne razboim cu patimile prin propriile noastre forte. Harul lui Dumnezeu ne este absolut indispensabil, iar toate victoriile pe care putem sa le obtinem pe calea combaterii patimilor vin prin harul lui Dumnezeu. Exista deci, in conceptia ortodoxa, ceea ce numim sinergie, adica aceasta imbinare permanenta intre vointa noastra si harul lui Dumnezeu.

Sfintii Parinti ne spun ca numai atunci cand am invins cu adevarat patimile vom putea iubi cu adevarat. Dar asta nu inseamna ca vom avea dragoste doar la sfarsitul vietii noastre. Este un proces progresiv. Adica, cu cat in fiecare zi ne luptam mai mult cu patimile, cu atat mai mult vom agonisi dragostea.

Si deci am incercat sa explic in aceasta carte ce este dragostea crestina si vorbind de dragostea fata de Dumnezeu, si fata de aproapele, nu am uitat sa amintesc, alaturi, si de dragostea de sine-insusi. Dumnezeu vrea sa ne iubim pe noi insine, dar in El, si nu cu o dragoste egoista. Este foarte important sa vorbim despre dragostea de sine-insusi, pentru ca Dumnezeu spune sa iubesti pe aproapele tau “ca pe tine insuti”. Si uitam adeseori acest “ca pe tine insuti“. Dar trebuie sa stim ca, a nu ne iubi pe noi insine poate sa fie de asemeni un pacat. Tocmai, vedem ca in anumite boli mentale, ca de exemplu depresia, omul nu se mai iubeste pe sine. Daca aceste persoane ar fi reusit sa pastreze dragostea curata, adevarata, fata de sine-insele, nu ar fi cazut in depresie.

Dumnezeu nu ne cere sa ne devalorizam. Smerenia nu consta in faptul de a spune: “nu sunt nimic”, pentru ca Dumnezeu ne-a dat viata si oricare din facultatile noastre. In Evanghelie se spune ca ne-a dat fiecaruia talanti, si daca spunem ca nu avem nimic, ca nu valoram nimic, atunci inseamna ca nu recunoastem ceea ce ne-a dat Dumnezeu. Smerenia adevarata consta in a considera ca ceea ce avem bun in noi, ceea ce am primit, ceea ce facem bine, nu vine de la noi insine, ci totul vine de la Dumnezeu, totul am primit de la Dumnezeu. Si deci, dupa ce am evocat aceste trei dimensiuni ale dragostei, am facut un al doilea capitol asupra sensului iubirii in Biserica Ortodoxa.

Am fost la o conferinta intr-un institut, invitat de catolici, si am aratat acolo ca totul nu este la fel [in ceea ce priveste modul de a privi dragostea], si ca este o mare diferenta intre felul in care noi ortodocsii privim dragostea si felul in care romano-catolicii concep dragostea. Tinta mea a fost tocmai de a prezenta mai bine, de a face sa apara mai bine evidentiata dimenisiunea specifica dragostei din Biserica Ortodoxa. Am aratat astfel ca dragostea in conceptia romano-catolica este conceputa in mod special printr-o actiune exterioara. Si desi nu neg aceasta dimensiune exterioara a dragostei, care este conceputa in Biserica Romano-Catolica, arat insa ca in Biserica Ortodoxa dragostea are mai intai o dimensiune launtrica.

Am mai consacrat in aceasta carte si un capitol ce trateaza iubirea de vrajmasi. Dragostea de vrajmasi este forma cea mai dificila a dragostei si dovada dragostei adevarate. Hristos, El insusi, ne-a spus ca daca ne iubim prietenii aceasta este ceva usor. Dar dovada ca avem dragoste este ca iubim, nu doar pe cei care nu ne iubesc, dar si pe cei care ne fac rau, sau care ne vor raul.

Dragostea adevarata se manifesta in faptul ca nu suntem interesati de noi insine in dragoste, ca nu cautam sa obtinem un profit. Dragostea este un adevarat dar, ceva in intregime gratuit. Si sunt doua manifestari ale gratuitatii acestei iubiri: este dragostea fata de vrajmasi – asupra caruia insist intr-adevar mult – , dar este si dragostea fata de cei care au trecut la viata vesnica. Pentru ca atunci cand ne rugam pentru cei adormiti nu primim ceva vizibil. Si remarcam ca marii Parinti duhovnici au primit aceasta capacitate de a iubi vrajmasii, dar si de a-i iubi pe cei adormiti.

Am consacrat, de asemeni, un capitol, judecarii aproapelui. Pentru ca tocmai una din manifestarile iubirii de aproapele este de a nu-l judeca. Atunci cand il judecam pe aproapele nostru, nu avem iubire in noi, pentru ca-l privim prin noi insine. Cand judecam pe aproapele nostru, ne luam pe noi insine ca centru, pe noi insine ca norma, pe noi insine ca referinta. Iar, in dragostea adevarata celalalt este referinta absoluta si trebuie sa ne uitam cu totul pe noi insine.

Am mai consacrat un alt capitol dragostei conjugale, si arat ca aceasta dragoste, contrar a ceea ce credem, nu este ceva spontan. In conceptia comuna credem ca dragostea intre soti este ceva care exista la inceput, este un fel de dar pe care-l primim, care dureaza mai mult sau mai putin, si pe care-l pastram mai mult sau mai putin. Si arat, fara a nega aceasta dimensiune, ca dragostea conjugala este ceva care se construieste, si ca dragostea conjugala este una din formele spirituale pe care Hristos ne-o cere atunci cand ne spune sa-l iubim pe aproapele nostru. Pentru cei doi soti, sotul sau sotia, este pentru fiecare, cel care este cel mai aproape al sau. Si deci, toate eforturile care trebuiesc indeplinite pentru a iubi pe aproapele nostru sunt cele care trebuiesc puse in aplicare de asemeni in cadrul cuplului.

Viata in cuplu, este, de asemeni, locul in care trebuie sa practicam asceza. Nu putem dezvolta dragostea conjugala decat printr-o lupta impotriva patimilor. Pentru ca inaintea acestei lupte fiecare este egoist, fiecare incearca sa domine asupra celuilalt, sa profite de celalalt, si de-abia atunci cand fiecare incearca sa se curete de propiile patimi dragostea poate sa creasca si sa se dezvolte. Si deci viata conjugala este o adevarata cale spirituala, duhovniceasca. Sfintii Parinti considerau ca atunci cand viata conjugala este dusa intr-adevar crestineste, este echivalenta caii monahale, pentru ca in ambele cazuri sensul luptei spirituale este acelasi: este o lupta impotriva egoismului, este un efort pentru a da primul loc celui, celei, sau celor cu care traim, si, pe deasupra tuturor acestora, de a-L pune pe primul loc pe Dumnezeu“. Jean Claude LARCHET