CrestinOrtodox 29-07-2016

Istoria omenirii străbate în aceste vremuri o etapă nouă, care face ca toate evenimentele să se raporteze la ea. Această etapă de transformare nu înseamnă numai împărţirea timpului istoric în etape, ci schimbarea mentalităţilor oamenilor, schimbarea raporturilor dintre ei, stabilirea unor noi criterii de promovare a unor valori fie ele chiar şi teologice, pentru că într-o lume care se pretinde a fi în plin progres, cultura religios-morală trebuie să aibă o mare pondere asupra persoanei.

De aceea este de necontestat faptul că astăzi mai mult ca oricând schimbarea modului de gândire şi a raportului dintre persoane nu o poate aduce decât Acela de la care vine tot Darul şi toată Dragostea, tot Adevărul şi toată Dreptatea, Iisus Hristos Domnul nostru. Pentru acest fapt, considerăm că retipărirea cărţii Coşuleţul cu flori, care se adresează în mare parte tineretului creştin, este un mod de îmbogăţire spirituală, de învăţare din viaţa altora a ceea ce înseamnă să fii creştin şi să practici cu adevărat vestea cea bună a Mântuitorului.

Textul acestei cărţi surprinde într-o imagine vie atât pe omul credincios în care conlucrează virtuţile teologice, cât şi pe omul necredincios, în care se zbate diabolicul cu toate neajunsurile lui.

Comportamentul şi frământările personajelor din ambele tabere fac pe cititorii acestei cărţi să se regăsească în ele şi astfel să mediteze mult mai mult la existenţa lor pe această mare scenă terestră.

Personajul principal al cărţii, care se numeşte Măria, lasă să se înţeleagă că şi-a ales „partea cea bună, care nu se va lua de la ea", însă, Enrieta, iubitoarea deşertăciunilor acestei lumi trecătoare pierde prin ură, minciună şi furt locul de cinste, devenind instrument al celui rău. Conştiinţa, crainic al voinţei divine, face ca în finalul cărţii să-şi arate răsplata pentru fiecare personaj în parte. Dumnezeu iubeşte pe tot omul, pentru că din iubire l-a creat, însă tot Dumnezeu este Acela Care, atunci când creatura Sa greşeşte, o pedepseşte, spre îndreptare, căci „El nu doreşte moartea păcătosului, ci să se îndrepte şi să fie viu".

Luând aminte la cele întâmplate în carte să încercăm ca trecerea noastră prin această lume să fie o trecere fără obstacole, o trecere vrednică de Evanghelia lui Hristos şi de cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care ne îndeamnă zicând: „Fraţii mei, orice aţi face cu cuvântul sau cu lucrul, să le faceţi în numele Domnului Iisus şi prin Duhul Sfânt să-I mulţumiţi lui Dumnezeu Tatăl ceresc al tuturor" (Coloseni, 3,17).

Iulia Zavatie 05-05-2015

Tocmai în acea clipă, Antonie, bătrânul vânător al contelui care slujise odinioară cu Iacob şi însoţise pe conte în călătoria sa, trecea prin pădure. El, încă dis-de-dimineaţă, stătea la pândă spre a vâna un cerb. - Dumnezeu să-ţi fie într-ajutor, Iacobe! zise, el. Tu eşti? Mi se părea că aud vocea ta şi nu m-am înşelat. Ah! Dumnezeul meu, va să zică, tot aţi fost izgoniţi! Este prea dureros ca cineva să fie silit a-şi părăsi patria sa scumpă la o vârstă aşa de înaintată!

- Pretutindeni, unde se întinde albastrul cer, zise Iacob, pământul este sub stăpânirea lui Dumnezeu şi în tot locul iubirea Sa priveghează asupra noastră, însă patria noastră este în ceruri.

- Dumnezeule prea bun, începu iarăşi vânătorul cu milă! Aţi fost izgoniţi fără să se ştie unde o să mergeţi şi-o să staţi. Voi n-aveţi nici măcar hainele trebuincioase pentru o asemenea călătorie!

- Cel ce îmbracă florile, acela ne va îmbrăca şi pe noi, zise Iacob.

- Dar voi n-aveţi nici banii trebuincioşi?, îi întrebă Anton din nou.

- Noi avem un cuget bun; deci suntem mai bogaţi chiar decât dacă piatra pe care stăm, ar fi aur şi ar fi a noastră.

- Spune drept, zise vânătorul, dacă ai vreun ban!

- Acest coşuleţ gol de la picioarele mele, zise Iacob, este toată averea noastră. Cât crezi tu, că poate să preţuiască el?

- Dumnezeul meu!, zise vânătorul întristat, un florin2 sau poate cel mult un taler. Dar ce-o să faceţi numai cu atâta?

- N-avea grijă, zise bătrânul zâmbind, noi suntem bogaţi, cât timp Dumnezeu îmi va ţine sănătoase aceste două braţe. într-un an de zile eu pot să fac cel puţin o sută de coşuleţe ca acesta, şi desigur cu o sută de taleri noi vom putea să trăim. Tatăl meu, care era lucrător de coşuri, a stăruit ca eu, în afară de grădinărie să învăţ şi confecţionarea de coşuri, ca astfel şi în timpul iernii să am o ocupaţie folositoare. Pentru aceasta îi voi fi recunoscător şi în mormânt. El s-a îngrijit mult mai bine şi a făcut mult mai mult pentru mine, decât dacă mi-ar fi lăsat ca moştenire trei mii de florini, care mi-ar fi adus anual o sută de taleri drept dobândă. Un suflet curat, un trup sănătos şi o meserie cinstită formează cea mai bună şi cea mai sigură bogăţie pe pământ.

- Atunci, lăudat fie Dumnezeu, zise vânătorul, că poţi să crezi astfel!

Iţi dau dreptate. Mai socotesc iarăşi că meşteşugul grădinăriei îţi va prinde bine. Dar încotro vă gândiţi să mergeţi acum?

- Departe, zise Iacob; acolo unde nu ne cunoaşte niciun om, unde ne va călăuzi Dumnezeu.

- Iacobe, zise vânătorul, ia acest toiag gros şi noduros! Eu l-am luat spre a urca mai cu uşurinţă coasta acestui munte, care e din ce în ce mai obositoare pentru mine. Tu n-ai nici măcar un toiag de călătorie. Şi aici ai şi câţiva bani, zise el scoţând din buzunarul său o mică pungă de piele. I-am luat aseară pe nişte lemne, din satul ce se află în apropiere, unde am rămas pe timpul nopţii.

- Toiagul îl primesc cu plăcere, zise Iacob, şi-l voi păstra ca amintire de la un om cumsecade. Insă banii nu pot să-i iau, deoarece fiind luaţi ca plată pentru lemne, ei sunt ai contelui.

- Bătrânule şi cinstitule lacobe, zise vânătorul, să n-ai grijă! Banii s-au plătit deja contelui. Pe aceştia îi dădusem cu mulţi ani înainte unui om sărac, care îşi pierduse vaca sa şi nu putea să plătească lemnele cumpărate; eu uitasem de ei.

Fiindcă acum se află iarăşi într-o stare bună, mi i-a dat înapoi, pe neaşteptate, mulţumindu-mi cu recunoştinţă.

Aşadar, Dumnezeu este Acela care îţi trimite în dar aceşti bani.

- Ei bine, dar, mă învoiesc a-i primi, zise Iacob, şi Bunul Dumnezeu să-ţi răsplătească ceea ce faci! Vezi, Mario, zise el după aceea către fiica sa, cu câtă bunătate îngrijeşte Dumnezeu de noi chiar de la începutul călătoriei noastre! Inainte de a părăsi aceste hotare, el ne trimite pe un vechi şi bun prieten care îmi aduce un toiag de călătorie şi ne dă şi bani de drum.

Chiar înainte de a mă ridica de pe această piatră, Dumnezeu ne-a ascultat rugăciunea noastră. Pentru aceasta fii veselă şi nu te descuraja. Dumnezeu va avea grijă de noi şi mai departe.

Bătrânul vânător îşi luă rămas bun, cu lacrimi în ochi:

-Mergi sănătos, Iacobe! Mergi sănătoasă, bună Mario!, zise el, întinzând mâna sa mai întâi bătrânului tată şi apoi fiicei sale. Eu v-am socotit întotdeauna ca oameni vrednici de cinstire şi vă voi socoti tot astfel şi de aici înainte.

Păstraţi dar această cinste şi bunătate în toată viaţa noastră. Da, da! Cine se încrede în Dumnezeu Şi face binele, pe acela El nu-l părăseşte. Gândiţi-vă în drumul vostru la aceste vorbe şi Dumnezeu să fie cu voi.

Vânătorul se întoarse, mişcat în sufletul său şi se duse la Eichburg. Iacob se sculă, luă pe fiica sa de mână şi amândoi îşi urmară drumul prin pădure, mergând în lumea largă.