Iuliana Rogozea 06-07-2016

Calea luptei cu patimile este grea şi spinoasă; adeseori suntem istoviţi, cădem, suferim înfrângeri, uneori ni se pare că nu mai avem deloc putere, însă ne ridicăm şi începem din nou să ne luptăm, fiindcă aceasta este singura cale pentru creştinul ortodox. Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui (Mt. 6, 24). Nu putem să slujim lui Dumnezeu şi totodată să rămânem robi ai patimilor.

Bineînţeles, nici un lucru serios nu se face uşor şi repede. Fie că renovăm o biserică, fie că zidim o casă, fie că educăm un copil, fie că tratăm un om grav bolnav, întotdeauna e nevoie de foarte mari eforturi. Impărăţia cerurilor se ia cu silinţă, şi silitorii o răpesc pe ea (Mt. 11,12). Iar dobândirea împărăţiei cerurilor este cu neputinţă fără cură ţirea de păcate şi de patimi. Intr-adevăr, lucrarea duhovnicească cere nu pur şi simplu eforturi, ci silire, biruire de sine.

Omul care se luptă cu patimile şi le învinge este încununat de Domnul pentru asta. Odată, Cuviosul Serafim din Sarov a fost întrebat: „Cine din mănăstirea noastră e înaintea lui Dumnezeu mai presus decât toţi ceilalţi?" Şi Cuviosul a răspuns că bucătarul mănăstiresc, un fost soldat. El a adăugat: „Acest bucătar are o fire foarte aprinsă. La mânie e pornit să facă moarte de om, dar lupta necontenită pe care o poartă în sufletul său îi atrage mare bunăvoinţă dumnezeiască. Pentru lupta aceasta i se dă de Sus puterea harică a Duhului Celui Sfânt, fiindcă nemincinos este cuvântul dumnezeiesc, care grăieşte: Celui ce (se) biruieşte îi voi da să şadă cu Mine şi-l voi îmbrăca în veşminte albe. Şi, dimpotrivă, dacă omul nu se luptă cu sine însuşi ajunge la o împietrire îngrozitoare, care-l va duce la deznădejde şi la pierzare sigură."

CrestinOrtodox 18-06-2015

Cum se tratează patima lăcomiei pântecelui? Sfinţii Părinţi sfătuiesc să opunem oricărei patimi virtutea contrară ei. Demonul lăcomiei pântecelui iese numai cu rugăciune şi cu post (Mt. 17, 21). In general, postul este un mare mijloc de educaţie duhovnicească; fericit este cel ce s-a învăţat cu înfrânarea sufletului şi a trupului şi păzeşte neabătut posturile şi zilele de post rânduite de Biserică!

Aş vrea să spun aici câte ceva despre însemnătatea postului ortodox. Acum mulţi postesc, dar oare postesc corect? In multe restaurante şi cafenele există acum meniuri speciale de post în timpul posturilor. Crainicii de la TV şi radio anunţă începerea posturilor. In librării există destul de multe cărţi de bucate cu reţete de post. Şi totuşi, în ce constă esenţa postului?

Postul nu este o dietă. Sfinţii Părinţi considerau postul „primăvară a sufletului": un răstimp când dăm o atenţie deosebită sufletului nostru, vieţii noastre lăuntrice. Incetează relaţiile trupeşti dintre soţi, distracţiile. Inainte de revoluţia bolşevică, în timpul Postului Mare se închideau teatrele. Zilele de post au fost rânduite ca să frânăm măcar din când în când goana frenetică a agitatei vieţi pământeşti şi să putem privi înăuntrul nostru, în propriul nostru suflet. Posturile sunt o vreme deosebit de prielnică pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine, oferind cele mai bune condiţii de pregătire pentru aceasta.

Postul este o vreme de pocăinţă pentru păcate şi de luptă sporită cu patimile - iar în această luptă ne ajută consumarea unei hrane mai uşoare, mai sărace în calorii, şi abţinerea de la plăcerile trupului. „Cel care face voia pântecelui numeşte postul «vreme de tânguire», pe când cel înfrânat nici în post nu arată posomorât", scrie Cuviosul Efrem Şirul. Aceasta este una dintre semnificaţiile postului. El ne ajută să ne concentrăm, ne „reglează" pentru viaţa duhovnicească, uşurându-ne-o. Cea de-a doua semnificaţie a postului este cea de jertfă adusă lui Dumnezeu. Postul nu este o instituţie nouă, ci una foarte veche. Se poate spune că postul este prima poruncă dată de Dumnezeu omului. Atunci când Domnul i-a poruncit lui Adam să mănânce din toate fructele grădinii Raiului în afară de fructele pomului cunoaşterii binelui şi răului, El a instituit primul post. Postul e ascultare de rânduiala dumnezeiască. Lui Dumnezeu nu-I trebuie arderi de tot şi jertfe sângeroase. Ii trebuie inimă înfrântă şi smerită (Ps. 50,18), adică pocăinţa şi smerenia noastră, ascultarea noastră. Renunţăm la anumite lucruri (măcar la carne, lactate, vin şi câteva altei alimente) de dragul ascultării faţă de El. Ii aducem jertfă înfrânarea noastră, îngrădirea bunului nostru plac.

Incă o semnificaţie a postului constă în educarea voinţei şi în supunerea ei faţă de duh. Prin post arătăm pântecelui cine comandă. Omului care nu-i deprins să postească, să se disciplineze, îi vine foarte greu să înfrâneze patimile, să se lupte cu ele. Creştinul e ostaş al lui Hristos, iar un bun ostaş este întotdeauna gata de luptă, se antrenează şi studiază mereu, se menţine în formă. In Biserică nu e nimic întâmplător şi lipsit de sens; cei ce nu păzesc posturile, îmbuibaţii, nu vor cunoaşte niciodată adevăratul gust al mâncării - acestui dar al lui Dumnezeu. Pentru cei care nu postesc, până şi masa sărbătorească devine ceva banal, pe când pentru noi, după un post îndelungat chiar şi o masă modestă e un adevărat ospăţ.

Postul este extrem de folositor şi pentru viaţa conjugală. Soţii ce s-au obişnuit cu înfrânarea în vremea posturilor nu se vor sătura niciodată de relaţiile lor intime, se vor dori întotdeauna unul pe celălalt. Dimpotrivă, saţietatea duce fie la răcirea reciprocă, fie la excese în viaţa intimă.

Cristina 21-03-2014

O carte cu adevarat necesara tuturor celor care poarta acest razboi nevazut impotriva celor opt pacate de moarte si a tuturor patimilor.