Chipul omului.

Intr'o mănăstire din Rusia trăia odinioară un călugăr, care era onorat şi iubit de norod până în depărtări, deoa­rece pentru toate încurcăturile din vieaţa avea gata o povaţă înţeleaptă, sau o mângâiere. Ştiea mijloace mi­nunate chiar şi pentru chipul cum poţi să te desăvârşeşti în iubire şi cum poţi să iubeşti până şi pe acei oameni, cu cari e anevoie să te porţi şi au ei înşişi puţină iubire. Căci trăise multe şi suferise multe în lunga lui viaţa.

El zicea :

„Cine vrea să ajungă desăvârşit în iubire -- iar cine era în apropierea lui şi simţia o atare dorinţă — acela trebue, înainte de toate, să caute să se dea după para­vanul chipului. Căci la. mulţi inşi chipul omului îţi pune la grea încercare răbdarea şi osteneala. În multe clipe, ba adeseori în chip trainic omul are un aier respingător şi care te întărâtă ! Unii par ursuzi, sau fudui, sau maţe-pestriţe, grobiani, răutăcioşi, îndărătnici şi, totuşi, trebue să trăim cu dânşii şi să-i răbdăm, ba chiar să-i iubim, căci asta e floarea din sufletul omului : că poate iubi. Dar nu poţi să ţi-alegi totdeauna pe aceia, cu cari să-ţi împărţi iubirea, şi chiar atunci, când crezi, că ai unul, tot te înşeli destul de des". .

Prin urmare, să te dai după paravanul chipului. Ce vroia călugărul să spună cu asta? Nimic alta, decât să-ţi dai osteneala să afli, cum a ajuns omul să aibă acest chip: câte suferinţi sunt împietrite în el, câte dezamăgiri şi cât de mult a suferit de propriile lui greşeli. Ce apucături nenorocite a moştenit şi cât de multe n'a tre­buit, să ispăşiască pentru ele, fără nicio vină. Cum a ajuns la aceste greşeli şi cum purtăm noi înşine o vină pentru asta. Aşadar să. studiem istorica chipului său şi atunci n-are să ne mai fie străin, compătimirea noastră se deşteaptă, năpădeşte asupră-ne un simţimânt, de parcă ar fi un biet drumeţ, care trece pe lângă noi, iar noi trebue să-1 chemăm înăuntru, într'o odae călduţă. Şi să vezi atunci, cum noi înşine ne mirăm, ce deosebit sună deodată tonul, în care vorbim cu dânsul. Ne-am dat după paravanul chipului lui.

Am să vă spun o poezie, pe care am găsit-o pe vremuri şi care spune tocmai ceea ce cuget :

Oriunde găseşti o inimă omenească
încovoiată de griji şi de dureri,
Fie din rătăcire, fie din păcat,
Să ai respect, să ai răbdare.

Pe costişă, în brădetul  verde,
Uită-te la copacii tineri ;
Aşa de fragezi, de îndrăzneţi, de stufoşi
Şi totuşi înlături îşi pleacă creştetul!..,

Tu nu ştii cum şi nu ştii când
Şi totuşi te uiţi la copaci
Cum  furtuna i-a răsucit
Şi le-a sfârtecat vârful.

Soarta are acelaş obiceiu :
Ea zguduie inimile tinere
Şi le abate din drumul cel drept,
Tu  nu ştii când şi nu  ştii cum.

Tu vezi urma întunecată a rătăcirii,
Vezi numai crestătura  mută
Şi nu cunoşti mâna, care-a lovit
Şi nu ştii ce-a îndurat, această inimă.

În curând bucuriea râde împrejuru-i,
Durerea însă merge pe drumul ei.
De aceea, în faţa nenorocirii şi-a greşelii
Să ai respect, să ai răbdare.

Acum nu trebue să vă gândiţi, că învăţătura călugă­rului rus vi se potriveşte numai când sunteţi oameni în toată firea. Nu, ea cată să vă fie un îndemn pentru iu­bire încă din timpul şcoalei. ba chiar şi în casa părin­tească. Cât de des vi se întâmplă, că chipul unui camarad din şcoală vă îndepărtează de el, precum un altul vă atrage. Dacă te întrebi, însă. de a avut şi el acasă parte de tot atâta iubire cât tine, sau de alte înrâuriri binefă­cătoare, sau dacă a fost mult timp bolnav şi are un sis­tem nervos becisnic, din care pricină este aşa de rău la suflet şi supărăcios ; dacă, însfârşit, te mai gândeşti cât de mult are să-i îngreuie vieaţa înfăţişarea lui. câte prejudecăţi neprielnice are să-i stârniască, atunci chi­pul său nu te mai turbură atâta, ba chiar te ajută sa fii îndoit de prietenos faţă de dânsul. Iar dacă ai acasă un frate, sau o soră, care te supără fără niciun temeiu, cu mutra lor îngâmfată, batjocoritoare, sau plină de rău­tate, gândeşte-te iute la chipul bun şi iubitor, pe care l-aţi văzut înainte la dânşii, sau la orice alt lucru, care vă place la ei şi în sfârşit, lămureşte-te asupra răutăţii lor în linişte deplină, după cum doctorul cel bătrân vorbeşte cu glas prietenos despre pricinile unei boli.

Atunci eşti „după paravanul” chipului.