21 decembrie 2000 – ziua care mi-a schimbat viaţa, din pricina faptului că o biopsie m-a dat peste cap: cancer cu metastază în fază terminală. Speranţa de viaţă dată de medici era una extrem de scurtă: între trei zile şi trei săptămâni. De asemenea, în trei săptămâni am suferit două intervenţii chirurgicale dificile, una dintre ele punându-mă la zid. Am făcut chemoterapie, am suportat consecinţele devastatoare ale acestui cumplit tratament, mi-a căzut părul, mi-am pus perucă şi am luat drumul căutărilor de speranţă, respectiv am umblat pe la doctori prin toată ţara, am umblat pe la biserici şi pe la diferiţi terapeuţi care practicau medicina alternativă. Fiecare mi-a explicat că speranţa de viaţă este zero şi că doar Bunul Dumnezeu mă mai poate ajuta. Şi aşa a şi fost, pentru că tot ce a urmat după aceea mi-a confirmat că era singura cale. Ceea ce a fost cel mai greu a fost să mă aşez pe acest drum, să mă educ şi să aduc la unison ceea ce gândesc, ce vorbesc şi ce simt. Drumul a fost lung şi anevoios…

Vindecarea. După 11 ani de chinuri şi suferinţe, pronunţ cuvântul VINDECARE, cuvânt pe care l-am înţeles după ce m-am rugat la Maica Domnului, aleasa între femei – vindecătoarea tuturor trupurilor şi sufletelor. De fapt, acesta este şi un mic paragraf din rugăciunea zilnică, paragraf pe care l‑am trecut prin minte, după ce l-am pronunţat cu voce tare, pentru ca mai apoi să îl cobor în suflet şi să simt ­IUBIRE.

Am realizat că puterea este în mine, dar şi acest lucru l-am obţinut după ce am citit în Biblie că Dumnezeu a creat omul şi l-a pus stăpân peste toate. Atunci am gândit că şi pe mine m‑a creat şi m-a pus stăpână peste toate, inclusiv peste boala de care sufeream. Pentru că eram bombardată cu fel de fel de informaţii de la oameni bine intenţionaţi, care îmi dădeau diverse sfaturi ce-ar fi putut să-mi fie de folos, şi pentru că eu însămi alergam în stânga şi în dreapta după orice ar putea să-mi facă bine şi să mă vindece, am realizat că nu fac altceva decât tot timpul să mi-l ocup cu boala de care sufeream. Am realizat că tot timpul stau în boală, în suferinţă şi gândurile sunt direcţionate doar spre acestea, fără să mă ocup o secundă de problema sufletească. Deci, făceam tot ce este posibil pentru a-mi vindeca trupul. Astfel, sufletul meu rămânea atârnat doar de un fir de păr, şi acela invizibil. Realizând acest lucru, am simţit o revoltă cumplită în ce mă priveşte şi, plină de furie, am azvârlit toate materialele informative despre cancer, toate medicamentele şi tot ce ţinea de această boală, pentru că am realizat că spunând permanent „eu sunt bolnavă, eu am fost diagnosticată cu cancer cu metastază, eu am o boală incurabilă sau eu mai am puţin de trăit” nu fac altceva decât să-mi reamintesc de boala de care sufăr şi să fiu o femeie bolnavă. Din acel moment am spus cu voce tare: „Eu nu mai sunt bolnavă şi încep să mă vindec!”. Am început să nu mai accept să îmi mai dea nimeni sugestii şi să nu mai primesc nici un fel de informaţii legate de această „boală incurabilă”. M-am rugat doar la Dumnezeu să mă ajute, mi-am spus rugăciunile şi am început să îmi impun gânduri pozitive.

Creşterea părului sub perucă. După ce am renunţat la şedinţele de chemoterapie şi mi-a căzut părul, am cumpărat o perucă, pentru a masca acest dur handicap. Am început să ies în lume şi, încet-încet, să-mi reiau activitatea. Până aici toate bune şi frumoase, numai că a început să vină vara şi să se încălzească afară. Acest fapt a coincis cu creşterea părului. În timp ce purtam peruca, singura mea grijă era ca aceasta să îmi stea drept pe cap şi ca nu cumva să-mi cadă, pentru că nu aveam cu ce să o prind de cap, deoarece nu aveam păr. Şi pentru ca să maschez faptul că am perucă, peste ea am aşezat o pălărie, pe care o strângeam cu o eşarfă, în aşa fel încât totul să fie bine fixat pe cap. În momentul în care ieşeam din casă şi mă deplasam într-un anumit loc, eram atentă să controlez peruca dacă stă dreaptă pe cap. Făceam acest lucru luându-mi un reper cu degetul, în dreptul nasului, în aşa fel încât degetul să ajungă în dreptul cărării pe care o avea peruca. Astfel, eram sigură că totul este în regulă. Mai greu a fost în momentul în care afară erau temperaturi ridicate, în jur de 30 de grade, şi eu trebuia să suport toată această „podoabă” pe cap, în timp ce dedesubtul ei  părul dădea să iasă şi să crească. Aceasta este o trăire destul de cumplită şi o spun şi celorlalţi pentru a realiza ce se poate petrece într-un episod mărunt, la prima vedere, dar cu consecinţe traumatizante. Dacă o persoană se regăseşte într-o astfel de situaţie şi ceea ce spun în aceste rânduri îi va dovedi că nu este singura care a trăit astfel de momente, atunci pot să transmit un mesaj altor persoane care sunt nemulţumite să aprecieze faptul că Dumnezeu le-a ferit de astfel de experienţe. Fiecare ar trebui să fie mai tolerant şi să gândească – atenţie! – că poate să i se întâmple oricând şoi lui.

Paşii prin lume. Am continuat programul de rugăciune cu grupul de prieteni. Surpriza cea mai mare a venit în momentul în care am primit un telefon, la capătul firului fiind o persoană care îmi transmitea că un număr de 30.000 de persoane se roagă pentru mine… în Etiopia. Am crezut că este o glumă sau că nu am auzit bine, dar respectiva persoană mi-a explicat cum de a ajuns informaţia despre mine şi despre grupul nostru de rugăciune în acea ţară şi cum Biserica a aflat şi a spus celorlalţi credincioşi, aflaţi la o distanţă de mii de kilometri, şi care au fost impresionaţi de cazul meu şi au hotărât să se roage pentru mine. Sigur că am fost enorm de impresionată şi că am gândit că nu am nici un merit. Mi-am dat seama că este o lucrare a lui Dumnezeu şi că totul mă depăşeşte. Am fost convinsă că totul se întâmpla ca rezultat al rugăciunilor individuale şi al rugăciunilor făcute pentru mine de bunii mei prieteni, din micul nostru grup de rugăciune.

Toate acestea mi-au dat putere şi m-au determinat să fac primii paşi în lume. Înainte de a ieşi din casă, m-am gândit că trebuie să mă aranjez. Astfel, am fost foarte atentă cu ce mă îmbrac, în aşa fel încât să arăt cât mai bine. M-am schimbat de mai multe ori, până când am fost mulţumită de felul în care arătam, inclusiv de peruca, pălăria şi eşarfa de pe cap. M-am uitat în oglindă de mai multe ori şi dintr-o dată m–a străfulgerat un gând, şi anume că tot ce fac eu este păcat, dar în următoarea fracţiune de secundă mi-a venit un alt gând, unul constatator, şi anume că Dumnezeu lucrează prin orice mijloace ca eu să mă simt bine şi să fiu împăcată cu mine şi trupeşte, şi sufleteşte. Apoi am ieşit liniştită pe uşă şi am înfruntat lumea.

Povara de pe umerii familiei. După ce am învăţat să merg, la propriu, adică să îmi refac musculatura în aşa fel încât să pot să mă ţin pe picioare, şi la figurat, adică să fac primii paşi prin lume, au venit, bineînţeles, ispitele şi am simţit din nou frânele societăţii, de la nivelul cel mai de jos şi până la cel mai înalt. A fost nevoie să mă întăresc pentru a face faţă obstacolelor ce urmau să vină. Hotărârea de a-mi relua serviciul a venit şi ca urmare a faptului că voiam să nu rămân o povară pe umerii familiei. Trebuia să fac ceva, pentru că veneau facturile la utilităţi şi, fiind bolnavă şi imobilizată la pat, nu aveam activitate, deci nu avem nici un fel de venit. Într-o zi, m-am trezit că au venit să-mi taie gazul şi lumina. Eram disperată în sufletul meu, pentru că mă simţeam inutilă şi nu aveam cu ce să le achit. Am fost nevoită să merg la cele două instituţii de utilităţi şi să negociez cu conducerile acestora eşalonarea plăţilor, ataşând la o cerere formulată documentele justificative, respectiv actele care dovedeau existenţa bolii. Spre surprinderea mea, nimeni nu a fost impresionat de acest fapt; mai mult, mi-au spus că dacă sunt bolnavă cu cancer, sigur am să mor în curând şi ca atare să găsesc urgent banii necesari pentru a achita facturile. Atunci m-am folosit de faptul că sunt jurnalistă şi am deschis uşile ferecate pentru oamenii de rând. În cele din urmă, am obţinut în colţul de sus al cererii mele cuvântul „Aprobat”.

Un alt aspect de care m-am lovit a fost atunci când mi-am reluat activitatea. În mintea mea aşteptam ca majoritatea colegilor de muncă să se bucure de vederea mea şi de faptul că am ajuns la serviciu pe propriile picioare. Nu a fost aşa, deoarece eram un potenţial adversar la locul de muncă pe care l-am deţinut înainte şi care acum era ocupat. Am îndurat unele adversităţi cu greu, deoarece eram destul de sensibilă sufleteşte şi doream toleranţă din partea colegilor. A fost cumplit atunci când nimeni nu mi-a oferit măcar un scaun pe care să mă aşez. Am realizat că atunci când eşti bolnav nu mai eşti interesant şi nici util, ca atare societatea te dă la o parte. De aceea, am dorit să scriu aceste rânduri cu scopul de a arăta şi altora aflaţi în suferinţă, care îşi imaginează că îşi recuperează locul de muncă, faptul că trebuie să lupte, să nu se dea bătuţi. Pentru aceasta, trebuie să apeleze la diplomaţie şi să-şi adune toate puterile, cu credinţă, speranţă şi rugăciune. Aşa am început să mă rog pentru colegii mei de muncă la Dumnezeu, să-mi imaginez că relaţiile dintre noi sunt din ce în ce mai bune şi să transmit gânduri pozitive directorului publicaţiei la care lucram, în aşa fel încât acesta să mă aprecieze. Am vrut să renunţ la un moment dat, dar, într‑o zi, m-am trezit că directorul m-a chemat şi m-a rugat să vin măcar o oră pe zi la serviciu, pentru a fi de folos publicaţiei, care stătea să se desfiinţeze. Încet-încet, relaţiile noastre s-au ameliorat, iar eu am început să câştig din nou primii bani, puţini, dar atât de necesari pentru mine şi familia mea. Este un episod care sigur se regăseşte şi la alte persoane aflate în dificultate şi care produce aceleaşi efecte pe care le-am trăit eu. Începerea activităţii a fost un pas enorm în viaţa mea, care m-a determinat să-mi fac un program în afara preocupărilor legate de cancer. În tot acest timp nu am renunţat la programul de rugăciune, la şedinţele de gândire pozitivă, la bioenergie, la mâncarea fără carne şi la gândul că trebuie să trăiesc în armonie cu mine, cu lumea din jur şi cu Dumnezeu. Aşadar, rog pe fiecare să iasă din boală, să nu se plângă de sănătate, să nu devină persoane obositoare, nesuferite, ci să se comporte firesc, pentru că altfel oamenii din jur îi vor izola – şi nu pentru că sunt persoane bolnave, ci din pricina comportamentului lor.

Morga. Pentru că sunt o persoană care nu am deţinut în vocabular termeni medicali şi nici nu am cunoscut prea bine corpul omenesc, în afară de noţiunile pe care le-am învăţat la şcoală, în clasa a VII-a, la orele de Anatomie, am fost nevoită să încep să învăţ mai multe despre trupul omenesc şi despre cancer. Cu toate că am încercat să stau de vorbă cu mai mulţi medici, aceştia mi-au spus câte ceva, în puţinul lor timp liber, dar nu am înţeles mare lucru. Doream din tot sufletul să mă salvez şi să fac ceva în acest sens, dar nu ştiam cum. Totul nu avea nici cap, nici coadă, motiv pentru care m-am gândit să mă duc la Spitalul Judeţean din Braşov, din dorinţa de a sta de vorbă cu un anatomopatolog. Acest gând mi-a venit şi ca urmare a faptului că am văzut că medicii, după ce te internează, îţi pun un diagnostic provizoriu şi aşteaptă timp de trei zile să sosească rezultatul analizelor. Numai după aceea îţi pun diagnosticul definitiv. Am realizat, astfel, că este foarte bine să  stai de vorbă cu medicii ce se află în spatele doctorilor cu care intri în contact direct şi am constatat că aceştia sunt foarte importanţi. Am pornit, deci, spre morga spitalului unde ştiam că lucrează o doamnă doctor care este anatomopatolog şi care a făcut autopsii pe cadavre mai bine de 45 de ani. Mi-am pus o mare speranţă în această doctoriţă, pentru că mi-am dat seama că ea a văzut mult mai multe lucruri interesante în corpul omului faţă de alţi medici, deoarece a putut să pătrundă în locuri unde alţii nu au avut acces. Voiam cu orice preţ să aflu dacă a văzut „minuni” într-un cadavru. Surpriza a venit imediat după ce am bătut la uşă şi am deschis-o, pentru că, după ce i-am explicat ce vreau să discut, doctoriţa m-a dat afară pe uşă. Am insistat, dar nu am făcut altceva decât s-o înfurii. Deşi am insistat, m-a apucat de o mână şi m-a împins afară. Pentru că nu voiam în ruptul capului să renunţ, m-am dus la directorul economic al spitalului, care mă cunoştea foarte bine şi ştia ce fel de om sunt. De asemenea, îmi cunoştea problemele de sănătate şi dorinţa mea de  a afla mai multe, ca să mă ajut şi să mă vindec. M-am rugat la Dumnezeu ca directoarea să facă ceva şi să găsească soluţia care să convingă anatomopatologul să mă primească, ştiind că directoarea este o persoană cu credinţă în Dumnezeu. Când m-a văzut plângând şi i-am spus că doctoriţa de la morgă m-a azvârlit pe uşă, m-a luat de mână şi m-a dus la ea. Apoi i-a explicat că poate avea încredere în mine şi a rugat-o foarte frumos să mă primească şi să stăm de vorbă. În cele din urmă, a acceptat şi aşa ne-am cunoscut mai bine. Nu am ştiut că şi anatomopatologul a fost suspectat cu cancer de sân şi că îi trezeam toată această traumă cu care la rândul său se confruntase.

Amantul „Microscop”. După ce am început să avem o relaţie bună, a început să îmi explice importanţa acestei meserii, de care se vedea că era îndrăgostită. Ea mi-a zis că „amantul” ei este microscopul şi că de 45 de ani i-a fost foarte fidel în această meserie. A văzut multe şi cel mai important lucru este să nu greşeşti diagnosticul. Mi-a explicat: „Trebuie să stăpâneşti foarte bine totul şi să te pregăteşti continuu. Apar lucruri noi în acest domeniu. Dacă, de exemplu, până în anul 1989 ştiam că sunt doar două forme de hepatită, respectiv A şi B, la celelalte forme trecând NECUNOSCUT, a apărut între timp hepatita de tip C şi am ajuns ca acum să identificăm până la hepatita de tip F. Sunt boli care se transmit şi pe cale sexuală. De aceea, îmi explic acum, de ce, în Biblie, Dumnezeu a spus ca bărbatul să aibă o singură femeie şi femeia un singur bărbat. Pentru a se proteja! Astăzi, medicii se confruntă cu probleme noi din pricina vieţii pe care o duce omul, începând de la alimentaţie şi până la cele legate de mediul înconjurător şi de igienă. Tot mai frecvent au apărut cancerele de piele. Ca o explicaţie aş da expunerea la soare. Trebuie să spun că ţăranul român nu a fost prost când lucra pe câmp îmbrăcat cu cămaşă cu mânecă lungă, cu pantaloni lungi şi îmbrăcăminte din in şi cânepă, deci cu o îmbrăcăminte sănătoasă. Credinţa lui l-a determinat să nu se dezbrace când lucra la câmp, că era ruşine. Acest fapt l-a salvat pe ţăran şi pe strămoşii noştri de cancere de piele. Acum toată lumea stă dezbrăcată, umblă pe stradă cu tricouri tip maiou, iar la plajă poartă doar un costum de baie minuscul, unele femei expunându-şi sânii. Între timp nici soarele nu mai este acelaşi, a apărut poluarea şi alţi factori care acţionează negativ asupra organismului uman. Referitor la minunile din corpul omenesc, pot să spun că am văzut şi am constatat că acestea au existat în trupurile oamenilor de la ţară, care au ajuns la morgă după ce au decedat din diferite motive şi boli. Cred că acest lucru se datorează, în primul rând, faptului că atât femeia de la ţară, cât şi bărbatul, când aveau o durere sau o boală, se aşezau în genunchi şi se rugau la Dumnezeu pentru a-i vindeca. Am ajuns la concluzia aceasta ca urmare a faptului că am avut un caz cu o femeie care a decedat la vârsta de 72 de ani. La autopsie, am găsit în corpul ei celule de făt vechi de 43 de ani. Femeia, în tinereţe, a avut o sarcină extrauterină şi i-a explodat trompa. În toate cazurile de acest gen, pacienta moare. În acest caz, culmea, organismul a făcut în jurul trompei o protecţie şi i-a salvat viaţa. Deci, organismul are puterea de a se autovindeca. Această femeie era de la ţară şi a murit acum, la vârsta de 72 de ani, din alte cauze. Anatomopatologul este extrem de important în diag­nosticare, pentru că, dacă nu eşti bine pregătit şi informat şi greşeşti şi îi spui omului că are cancer, dar el nu are, sau îi spui că nu are şi el are, atunci este foarte grav”.

M-am îndrăgostit de această doamnă doctor, căreia îi port recunoştinţă şi respect până în ultima clipă a vieţii mele. M-a făcut să înţeleg că este important să crezi în Dumnezeu, că trupul uman este cea mai mare creaţie şi că în el se află puterea întregului univers pentru a se reface. De altfel, la operaţiile care au urmat nu am vrut să intru fără această doamnă doctor care să-mi recolteze proba, din care să-mi facă mai multe biopsii. Împreună cu ea mi-am urmărit propriile celule şi mi-a arătat miracolul din  microscop. Vă recomand să acordaţi multă atenţie acestor medici şi să îi consultaţi, şi doar după aceea să vă alegeţi chirurgul care să intervină pentru a vă scăpa de tumori.

Menţionez că timp de cinci luni, patru ore pe zi, am mers la morgă, am învăţat ce se află în trupul meu şi cum funcţionează, şi aşa am putut să mă ajut.