INTRODUCERE: „Comoara din vasele de lut” sau ce înseamnă a face teologie Cartea de faţă  redă în esenţă conţinutul cursului de spiritualitate ortodoxă pe care îl predau la studenţii de Anul I din cadrul Departamentului de Teologie al Facultăţii de Litere, Istorie şi Teologie din Timişoara. Desigur, această transpunere în scris a trebuit să ţină cont de exigenţele unui text pus pe hârtie, astfel încât caracterul colocvial pe care îl presupune orice discurs oral a fost estompat în bună măsură.

Cu toate acestea, textul păstrează în continuare ceva din tonul informal al cursului, intenţia noastră fiind de altfel îndreptată spre reliefarea acelui caracter viu pe care ar trebui să-l aibă orice reflecţie asupra spiritualităţii ortodoxe. în opinia noastră, un curs de spiritualitate ortodoxă trebuie să reflecte în primul rând dimensiunea duhovnicească a teologiei, fiindcă numai o astfel de dimensiune poate genera o spiritualitate vie şi concretă, ce poate fi asumată de fiecare dintre noi în viaţa de zi cu zi. Acest lucm trebuie accentuat mai ales în lumea de azi, unde teologia tinde să devină o simplă disciplină academică. In acest context am dori să accentuăm faptul că a vorbi despre asceză sau spiritualitate ascetică înseamnă, în mod inevitabil, a atinge o oarecare impostură. Motivul principal rezidă în uriaşa distanţă care separă modul nostru de a fi de angajarea pe care o pretinde orice viaţă ascetică.

Teoretic vorbind, fiecare dintre noi se poate exprima cu destulă uşurinţă asupra unor teme legate de spiritualitatea ortodoxă. E uşor, de pildă, să defineşti sfântul, însă e mai greu să „intri în pielea lui”, e uşor să predai şi să expui diverse teme sau subiecte teologice din programa unui curs universitar, însă e mai greu să pricepi că aceste teme, departe de a fi teoretice, au de-a face cu propria noastră viaţă, cu vocaţia noastră veşnică.

Una din lecţiile esenţiale pe care Sfinţii Părinţii ne-au predat-o este aceea că fără ascetism sau viaţă duhovnicească nimeni dintre noi nu se poate împlini cu adevărat. Astăzi, suntem atât de familiarizaţi cu spiritualitatea noastră încât am devenit aproape insensibili la provocarea pe care ea o conţine. Această insensibilitate duhovnicească nu e altceva decât unul din efectele faptului că suntem prea acaparaţi de lumea aceasta, o lume care ne inoculează nevoia de a avea tot mai mult, astfel încât epuizaţi de consum, confort şi plăcere, am devenit orbi la vocaţia noastră veşnică.

Sintetic spus, această vocaţie este una hristologică, ceea ce înseamnă că omul trebuie să dobândească „starea bărbatului desăvârşit” sau „măsura deplinătăţii lui Hristos”(cf. Efeseni 4,13). Şi, intr-adevăr, fiind plăsmuiţi după „chipul” lui Dumnezeu, noi suntem chemaţi de către propria noastră natură să depăşim limitele mărginite ale acestei lumi şi să ne facem „cereşti” (cf. 1 Co 15, 49). Pentru a realiza însă această hristificare noi trebuie să ne reorientăm mintea şi gândurile noastre dinspre lumea aceasta înspre cealaltă, pentm că omul este nu numai o fiinţă biologică, ci şi una teologică.

In Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, imediat după citirea Crezului, preotul ni se adresează cu îndemnul: „Sus să avem inimile!”. E un alt fel de a spune că inima noastră nu mai trebuie să fie lipită de cele de jos, ci, dimpotrivă, trebuie să ne dezlipim de cele pământeşti, deoarece, ca să parafrazăm un titlu de roman al lui Milan Kundera, viaţa cea adevărată e în altă parte. După cum ştim, duhul lumii acesteia se vădeşte, în esenţă, prin mândrie şi neascultare, prin „pofta trupului şi pofta ochilor” (1 Ioan 2, 16).

Acest duh lumesc se referă la „vieţuirea după trup” (Sf. Grigorie de Nyssa), o vieţuire care, asemenea unei forţe centrifuge, ne adânceşte în câmpul gravitaţional al pământului, unde stăpâneşte legea păcatului.

In mare măsură, „vieţuirea după trup” poate fi redusă la confort şi plăcere, însă creştinul, prin modul său de viaţă, trebuie să arate că această lume în care ne mişcăm şi trăim nu e toată lumea, iar viaţa pe care o trăim aici şi acum nu e toată viaţa. Omul are o adâncime specifică, pentru că el este purtătorul unui chip dumnezeiesc care face din el mai degrabă un cetăţean al cerului decât al unei societăţi lumeşti. O afirmaţie din Păstorul lui Herma ne aduce aminte de această vocaţie perenă a fiinţei noastre: „Creştinii deşi trăiesc în lume, ei nu sunt din lume”.

Când vom ajunge să înţelegem unde se află adevărata noastră casă, când vom conştientiza că noi nu suntem fii ai acestei lumi, atunci vom realiza că adevărata noastră împlinire se găseşte doar în
Dumnezeu, atunci vom începe să devenim cu siguranţă, chiar dacă în mod paradoxal, mai nemulţumiţi de noi înşine, de robia faţă de patimile şi poftele noastre, faţă de nenumăratele moduri în care noi ne legăm de această lume.

Dacă nu percepem această nemulţumire şi insuficienţă, niciodată nu vom avea imboldul de a lăsa în urma noastră astfel de lucruri lumeşti. Noi suntem „de sus”, ceea ce înseamnă că noi trebuie să încetăm de a mai fi de ,jos”, pentru că „a nu fi din lume” (,aghios - „ne-pământesc”, sfânt) revine la a spune, potrivit adagiului ioaneic, că noi trebuie să „respirăm” nu duhul lumii, ci Duhul lui Dumnezeu: „Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este” (Ioan 3, 6). A înţelege şi a trăi această realitate duhovnicească înseamnă a înţelege care este adevărata noastră identitate, care este una de ordin ceresc: „Eu am zis: <Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt>” (Ps 81, 6). Prin urmare, atâta timp cât omul se complace în a-şi trăi viaţa în orizontul acestei lumi pământeşti, deci efemere, el se limitează la a fi mai puţin decât este in profunzimea sa.

La una din vizitele sale în România părintele Gabriel Bunge a spus că o persoană care studiază teologia, fără a avea o viaţă duhovnicească, nu va înţelege nimic din această teologie. Poate că în aceasta rezidă criza sfinţeniei de astăzi, şi anume în faptul că noi ne raportăm la sfinţi ca la nişte spectatori, adică în mod pasiv. Or, viaţa oricărui sfânt nu e altceva decât o provocare care ne este adresată fiecăruia dintre noi.

Din această perspectivă, spiritualitatea ortodoxă nu poate fi redusă nici la o simplă exegeză academică şi nici la un soi de omiletică pioasă prin intermediul căreia se vehiculează anumite stereotipuri teologice. A studia teologia nu înseamnă a te informa cu privire la ceva ce s-a petrecut cu mult timp în urmă, deşi cercetarea academică presupune şi acest lucru, ci adevărata teologie înseamnă a le identifica în modul tău de viaţă cu cel al lui Hristos, adică a gândi,
simţi, vorbi şi trăi asemenea lui Hristos.

Prin urmare, adevărata teologie nu poate fi redusă doar la o simplă acumulare de informaţii sau cunoştinţe, fiindcă ea nu este rodul unei îndeletniciri abstracte şi tihnite, ci fructul nepreţuit şi binecuvântat al unui îndelung efort ascetic, prin care are loc trecerea de la starea unui om „trupesc” la cea a unui om duhovnicesc.

Această schimbare de perspectivă asupra vieţii e foarte bine exprimată de vameşul Zaheu. Din textul Sfintei Scripturi aflăm că dintr-o dorinţă foarte mare de a-L vedea pe Hristos faţă către faţă, Zaheu se confruntă cu o dificultate majoră: el este un om de statură mică şi de aceea trebuie să găsească o cale prin care să-L zărească pe Domnul, iar această cale - el va trebui să se urce într-un copac – va face din el o pricină de batjocură în ochii lumii. Spre deosebire de Zaheu, problema noastră e că nu ştim că suntem „mici”: noi credem că suntem cineva, că suntem măreţi şi importanţi, percepţie din care derivă un simţ exacerbat al propriei valori.

Insă oare nu suntem cu toţii nişte oameni foarte „mici”? Şi dacă este aşa, nu ar trebui să procedăm asemenea lui Zaheu care, pentru a-L vedea pe Hristos, s-a ridicat de pe pământ, urcându-se în copac, o imagine a crucii asumate. Cu alte cuvinte, dorind să-L vadă pe Hristos, Zaheu a acceptat să se facă de râs în ochii lumii, el a ales să poarte ocara Crucii, însă alegând această înjosire din partea lumii, el a ales să se învrednicească de primirea harului şi de întâlnirea intimă cu Hristos.

In definitiv, noi nu suntem altceva decât lutul din mâinile Olarului, ceea ce înseamnă că suntem făcuţi, plăsmuiţi, modelaţi, astfel încât să ne con-formăm modelului nostru suprem, care este Hristos. Iar pentru a ne conforma acestui model, lutul din care suntem făcuţi trebuie să dobândească mima lui Zaheu, adică o inimă smerită.

Suntem noi oare pregătiţi să fim asemenea lui Zaheu?