Peste numele şi scrierile lui Marcu Beza (1882‑1949) s‑a aşternut o nedreaptă uitare, accentuată parcă după 1989, adică tocmai după ce, prin prăbuşirea regimului comunist, se puteau îndeplini condiţiile corectei sale redescoperiri în cele două dimensiuni majore care l‑au caracterizat şi care rămîn mărturisitoare în posteritate: cea naţională (românească şi aromânească deopotrivă) şi cea creştină (profund angajată în Ortodoxie şi în destinul cultural al României Mari).

Cartea sa Urme româneşti în Răsăritul ortodox, apărută în 1935 (ediţia a doua: 1937) şi foarte apreciată la vremea respectivă atît de istorici (în frunte cu Nicolae Iorga însuşi), cît şi de teologi (Teodor Bodogae, care i‑a şi continuat cercetările), ar putea reînvia, prin reeditare, figura aleasă a autorului ei, intelectual şi diplomat exemplar, încă posibil model paideic pentru generaţiile de azi (care se confruntă tocmai cu lipsa de modele autentice şi cu dificultatea reconexării la marea tradiţie culturală a creştinismului – fără de care nu se pot defini nici românitatea, nici europenitatea în ansamblul ei).

Eseist, critic literar, folclorist, poet, prozator şi traducător, primul nostru mare anglist (alături de Iancu Botez şi înainte de Dragoş Protopopescu), membru corespondent al Academiei Române (din 1925), consul general al României în Anglia (1920‑1933) şi apoi la Ierusalim, iar în timpul celui de‑al doilea război mondial consilier cultural al Legaţiei Române de la Londra (unde s‑a zbătut enorm pentru promovarea valorilor culturale româneşti, cum poate nimeni n‑a mai făcut‑o de la el încoace [1]), Marcu Beza a fost nu doar studentul apreciat al lui Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, dar şi un vrednic continuator al misionarismului intelectual al celor doi “apostoli” ai culturii noastre moderne (“un junimist tîrziu”, s‑a spus), de care‑l apropie şi marea varietate a preocupărilor, precum şi darul scrisului (pînă la veleităţile creaţiei literare – parţial transpuse şi în limba engleză). Deşi cu sensibilitate conservatoare, iar ulterior cu prietenii printre simpatizanţii dreptei creştine, cariera diplomatică l‑a ţinut departe, ca şi pe un Lucian Blaga, de angajările politice de tip partinic.

A debutat editorial în 1903 – la numai 21 de ani – cu volumul De la noi (proză scurtă în dialectul macedo‑român) şi în anii următori a redactat revista Grai bun (1906‑1909) [2], fără a reuşi să satisfacă exigenţele estetice ale unui Eugen Lovinescu (care are totuşi cuvinte de laudă, de pildă, pentru nuvela sa Gardana, ce le‑a plăcut şi englezilor la vremea ei, dar nu şi pentru romanul O viaţă, din 1921, apărut şi‑n versiune engleză în 1925, pe care Marcu Beza îl considera principala sa ispravă literară). L‑au consacrat mai ales studiile sale de anglist, care se pot consulta cu folos şi astăzi: Romantismul englez (Bucureşti, f. a.) şi Romanul englez contimporan (Bucureşti, 1928) [3], Shakespeare in Roumania (Londra, 1931), Vechi legături cu Anglia (Bucureşti, 1938) etc. De un oarecare succes s‑a bucurat şi eseul Paganism in Romanian Folklore (Londra, 1928), căreia i se datorează în mare măsură prezenţa sa în Dicţionarul etnologilor români (vol. I, pp. 72‑73) alcătuit de Iordan Datcu (1998) [4].  Razvan Codrescu