Opere complete 13

În paginile acestui volum al părintelui Dumitru Stăniloae, un accent aparte primește ideea că, pentru Ortodoxie, un suflet omenesc este împlinit, e liber, dacă își obține condiţia în care să trăiască unirea (nu identificarea) cu Dumnezeu. Gradul de interiorizare şi profunzimea acestei raportări la cer sunt direct proporţionale cu greutatea de-a o aşeza în cuvinte. Limbajului omenesc nu-i este deschisă calea către exprimarea adecvată a naturii acestei relaţii între uman şi divin. Unirea despre care este vorba se păstrează astfel acoperită de taină, dovedindu-se a fi de nestrăbătut cu mijloace ale minţii, ori ale sensibilităţii. E de natură mistică.

Desăvârşirea ei este dar dumnezeiesc, ceea ce nu înseamnă însă că omul va rămâne în pasivitate. Se cere din partea lui o strădanie ascetică mult întinsă în timp. Anume, spre purificare de patimi şi spre iluminare (treaptă a contemplaţiei, a vederii în profunzimi ale naturalului şi ale spiritualului). Acestea sunt stadii premergătoare unirii (treptei asemănării cu Dumnezeu) apogeului definit de cunoaştere şi de iubire al urcuşului duhovnicesc. Cu privire la acest punct, gândurile părintelui Stăniloae se întâlnesc cu cele ale Sfântului Ioan Scărarul: „Iubirea este, după calitatea ei, asemănare cu Dumnezeu, pe cât e cu putinţă muritorilor. Iar după lucrarea ei, e o beţie a sufletului. După însuşire, e izvorul credinţei, abis al îndelungii-răbdări, ocean al smereniei” (p. 453). A face din iubire nucleu al vieţii lăuntrice (cu unele răsfrângeri în viaţa exterioară) aduce cu sine o amplificare sau o intensificare a puterii sufleteşti, cu ajutorul harului sfinţitor şi îndumnezeitor. Căile ortodoxe ale eliberării de patimi şi ale înduhovnicirii, urmăresc, așadar, această desăvârșire sau asemănare cu Dumnezeu a celui ce se nevoieşte, adică a celui ce este luptător şi rugător, pentru a dobândi iubirea smerită şi milostivă a lui Hristos şi asemănarea cu El.

Finalitatea întregului parcurs spiritual este așadar amintita unire cu Dumnezeu, mijlocită de Iisus Hristos, Dumnezeu- Omul. Un relief deosebit primește în scrisul părintelui Stăniloae gândul patristic potrivit căruia itinerariul acesta nu cunoaște epilog. Orice aparentă culme atinsă la un moment dat e punct de pornire către altele, mai înalte,ale unor momente ulterioare. Sufletul omenesc devine treptat un vas tot mai primitor al harului dumnezeiesc. Străbătând un asemenea drum, ajunge să iasă din sine, să se înalțe mai presus de el însuși, prin lucrarea Duhului Sfânt.

Părintele Stăniloae apropie nuanțări specific creștine tezei după care, în relaţia omului cu Dumnezeu, este exclusă ideea de contopire, deoarece omul rămâne permanent partener distinct în dialogul său cu Dumnezeu. Ideea topirii personalității omenești în Dumnezeu este posibilă numai în cazul unei divinităţi impersonale din unele religii panteiste. Însă potrivit credinţei creştine Dumnezeul adevărat este comunitate treimică de Persoane divine, de aceeaşi fiinţă, eterne, distincte, libere, egale şi unite între Ele. Întrucât Dumnezeu este iubire eternă a Persoanelor distincte este posibilă comuniunea omului cu Dumnezeu şi îndumnezeirea omului prin har, fără absorbirea omului în Dumnezeu.

În configurarea înaintării sufletului în relaţia cu Dumnezeu, părintele Stăniloae urmează modelul areopagitic al succesiunii a trei faze: purificarea, iluminarea și desăvârșirea. În primul stadiu, se caută eliberarea de patimile egoiste și așezarea în locul acestora a virtuților corespunzătoare (contrare). Astfel, în acest stadiu se cunoaşte natura patimilor, felul în care se cuvine a fi deosebite de afecte, precum și felurile în care sunt generate și în care iau amploare. Apoi, modul în care patimile egoiste sunt biruite prin improprierea virtuților. Al doilea stadiu este cel al iluminării, adică al cunoașterii lui Dumnezeu, mai întâi prin sesizarea și contemplarea înțelepciunii și lucrării Creatorului în creaturi. Apoi, vederea lui Dumnezeu într-un alt mediu decât cel al lumii create, și anume în cuvintele Sfintei Scripturi. În sfârșit, stadiul al treilea este apropierea de El prin unirea harică, nemijlocită de creaturi sau Scripturi, a omului cu Dumnezeu. Aceasta se realizează mai ales prin rugăciunea permanentă numită Rugăciunea lui Iisus sau Rugăciunea inimii, prin care iubirea dumnezeiască și îndumnezeitoare locuiește deplin în sufletul și trupul celui care se roagă neîncetat.

Binecuvântăm, aşadar, cu multă bucurie duhovnicească, publicarea la Editura BASILICA a Patriarhiei Române a lucrării Teologia Ascetică şi Mistică Ortodoxă a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, teolog cu o înaltă autoritate spirituală, el însuşi ajuns pe culmile contemplării duhovniceşti a Preasfintei Treimi, după cum s-a văzut în curăţia vieţii sale de familie, în slujirea de sacerdot și în gândirea şi opera sa teologică.

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române