Recenziile clientilor pentru
Tatal meu, preotul, care s-a urcat la cer
Evaluat la 5 din 5 pe baza a 3 recenzii ale clientilor
Distribuirea evaluarilor
Scrie o recenzie
O carte foarte bună pentru cei care nu ştiu care este viaţa unui preot ortodox adevărat, dedicat trup şi suflet, pentru cei care nu au noţiuni elementare de cateheză ortodoxă.
Cu adevărat un tratat teologic împletit cu o viaţă de om, o relatare simplă a unor noţiuni teologice complicate, frumos... ce mai putem numi icoană dacă nu chipul părinţilor, ori omul este o icoană a lui Dumnezeu. O carte ce merită a fi citită atât de cei mai mici cît şi de cei mari, căci povestindu-şi copilăria, autorul face teolgie. O viaţă a unui preot ce cu siguranţă s-a urcat la cer împreună cu toţi enoriaşii săi.
http://www.goodreads.com/book/show/22511889-tatal-meu-preotul-care-s-a-urcat-la-cer
Constantin Virgil Gheorghiu, a fost diplomat, jurnalist, romancier, poet și preot român in exil.
Bunicul și tatăl său au fost preoți în comuna Războieni, Neamț.
A renunțat la cariera militară, se tabileste în București unde a absolvit Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București.
În 1948 se stabilește în Franța, unde a publică aproximativ 40 de volume.
Urmează cursurile teologie la Heidelberg în Germania, apoi este hirotonit preot la biserica ortodoxă română Sfinții Arhangheli din Paris.
«- Nu eşti preot aşa cum eşti muncitor, funcţionar sau meşteşugar. Nu eşti preot pentru a face ore de birou, cu pauze, cu zile de vacanţă. Eşti preot în permanenţă. Neîntrerupt. Fără odihnă. Fără nici un răgaz. Zi şi noapte. Şi aşa cum te poţi adresa lui Dumnezeu oricând, la orice oră din zi sau din noapte, şi pentru orice cerere, fără teama de a deranja, tot aşa trebuie să poţi veni oricând şi pentru orice motiv la preot… »
(pagina 40-41)
«Fiii şi fiicele tale în Hristos nu te iubesc, i-am spus eu tatălui meu, văzându-l frânt de oboseală. De-abia te-ai întors acasă, şi vin să te cheme din nou. De-abia te-ai culcat, că ei sosesc. Te trezesc, te fac să pleci tot timpul, la orice oră, şi te fac să mergi ore în şir pe jos, în urma lor care merg pe cal. Te poartă departe, fără încetare, în noapte, în ploaie, în ceaţă şi în zăpadă. Credincioşii tăi te iubesc mai puţin decât îşi iubesc animalele. Căci niciodată nu cer animalelor lor să ducă poverile pe care le cer părintelui lor, preotului lor. De ce nu le este milă de tine? De ce nu te cruţă deloc?»
«- Cruţaţi sunt oamenii, animalele, lucrurile, nu şi preotul, a răspuns tatăl meu. Ar fi un lucru prostesc, fără rost şi chiar necucernic să fie cruţat. Orice creştin care bate la poarta unui preot, bate aievea la poarta lui Dumnezeu. Căci preotul este asemenea Fiului lui Dumnezeu. Şi nici unui credincios nu-i poate trece prin minte gândul lipsit de cucernicie că Dumnezeu este ostenit, că Dumnezeu doarme, că Îl dor picioarele şi Îi este foame. Lui Dumnezeu I se poate cere totul, la orice oră şi fără a bătea la poartă».
«- Totuşi, un preot este un om!» - am spus eu.
«- Nu! - a răspuns tatăl meu. Un preot nu mai e un om; ci jertfa unui om adăugată celei a lui Dumnezeu. Aceasta este preoţia».
Era un răspuns frumos. Sublim. Am roşit de plăcere. Dar am adăugat: «Dar ai şi tu nevoie de câteva ore de odihnă».
(pagina 100-101)