Adolescenţa este, într-un fel, cea mai importantă perioadă din viaţa omului – însă şi cea mai dificilă, atât pentru el însuşi, cât şi pentru părinţi. Tot ce face, adolescentul face pentru prima dată; nu are experienţă. Creşte, însă nu ştie cum se va dezvolta. Năzuieşte, însă nu ştie încotro. Vrea să fie, însă nu ştie ce. Le arată, parcă, tuturor că nu are nevoie de tutelă, că, în general, n-are nevoie de nimic – numai de libertate. Nu doar de libertate are însă nevoie adolescentul: şi mai necesare îi sunt atenţia, sprijinul şi, în principal, dragostea. Tocmai aici apare o contradicţie, fiindcă adulţilor li se pare că apropierea dintre ei şi copil s-a încheiat: adolescentul devine obraznic, neascultător, încăpăţânat, încearcă să se ferească de părinţi; el se distanţează de toţi, se străduiește să nu fie aşa cum vor să-l vadă adulţii. Adulţilor li se pare că adolescentul nu dorește decât să fie lăsat, în sfârşit, în pace.
Cartea de faţă reprezintă o continuare organică a lucrării Sufletul copilului vostru, apărută recent la Editura Sophia. Suntem convinşi că multipla perspectivă – pastorală, psihologică, pedagogică – a colectivului de autori vă va ajuta să abordaţi în mod mai lucid, mai înţelept, şi să rezolvaţi în mod fericit multe dintre problemele pe care le implică această perioadă atât de complexă şi de importantă pentru formarea caracterului şi pentru reuşita în viaţă a copiilor noştri.

Tradus de Adrian Tănăsescu‑Vlas

Principala problemă care apare la adolescenţi în ce-i priveşte pe părinţi este următoarea: „In ce măsură îi interesez ca om? Ce le pot oferi?” Adolescentul simte că nu îi este simplu să intre în lumea adulţilor, fiindcă nu ştie cum să se comporte în ea, şi în plus adeseori nu este de acord cu structura ei, cu felul cum se poartă în această viaţă adulţii. El descoperă o mulţime de contradicţii, pe care trebuie să le rezolve cumva: „De ce mama trăieşte cu tata, care e un beţiv?” „De ce oamenii spun una şi fac alta?”, „Cum poţi să vorbeşti despre frumuseţe, despre lucruri înalte, şi totodată să cumperi cartofi Ia magazin?” „De ce mi se interzice totul?” ş.a.m.d. Dacă adolescentul nu poate discuta cu părinţii problemele care îl frământă, el va căuta o ieşire singur, fiind gata să depăşească o mulţime de dificultăţi, deoarece simte că altfel nu o să devină matur.

Imi amintesc că la o consultaţie un băiat m-a întrebat: „Dar dacă nu-mi iubesc părinţii, ce să fac? Tot timpul se ceartă şi se mint unul pe altul: tata zice că i-au dat salariu puţin, dar ascunde banii şi pe mine mă roagă să nu-i spun mamei. Mama, după ce vine de la muncă, stă la o prietenă, dar zice că a întocmit bilanţul".

Dacă părinţii văd în copil un martor tăcut al problemelor familiale sau chiar un „judecător de pace” al cărui sprijin îl caută, cel mai degrabă prăpastia care apare între ei nu va face decât să crească. Se pune întrebarea: cine este adultul în acest triunghi, cine poartă răspunderea pentru problemele relaţiei dintre părinţi şi cum poate adolescentul să fie în el pur şi simplu adolescent, cu propriile nevoi şi propriile probleme?

Valorile familiale pe care copiii le acceptă şi le respectă sunt întotdeauna o piedică în calea înstrăinării şi cu atât mai mult rupturii, deşi re- configurarea relaţiilor cu părinţii are loc rapid, cu complicaţii şi chiar conflicte. în mod inevitabil, copiii tind spre independenţă, spre eliberarea de ataşamentul emoţional faţă de părinţi, mai ales dacă e vorba de băieţi. In lupta pentru independenţă, adolescentul este categoric şi ostentativ: „De ce dictaţi voi ce să fac eu? Hotărăsc singur. Totdeauna vă băgaţi în viaţa mea personală.” Şi atunci, relaţiile respective, în care sunt prezente reproşuri şi acuzaţii reciproce, în care nici una dintre părţi nu lasă de la ea, aminteşte cel mai degrabă de un câmp de luptă fără învingători şi învinşi. Şi totuşi, majoritatea absolută a adolescenţilor - 92,6% - spun că au nevoie de înţelegere reciprocă cu părinţii, iar 61,8% dintre copii consideră că familia lor este singura „trambulină” de pe care se pot lansa în viaţă.

De felul relaţiilor stabilite între adolescent şi părinţi - calde şi de încredere sau reci şi dur-poruncitoare - depinde şi ce fel de om va deveni el, cum îşi va structura relaţiile cu ceilalţi în viitor. Psihologii disting câteva tipuri de relaţii:

Dragostea necondiţionată. Independent de succesele adolescentului, părinţii îl acceptă, au compasiune faţă de el şi îl susţin. Comportamentul lui poate să-i indigneze, dar el însuşi - niciodată. „Greşeşti” în loc de „eşti rău” Dacă îl întrebi pe copilul care a crescut în atmosfera unor asemenea relaţii dacă simte că părinţii au nevoie de el, va răspunde ferm: „Da.”

Critica dură. Ostilitatea, lipsa tandreţei şi - principalul - a respectului, a sentimentului că le eşti drag alor tăi şi că ei te acceptă, îl fac pe adolescent agresiv, neîncrezător faţă de lume şi lipsit de siguranţă de sine.

Controlul şi disciplina. Părinţii năzuiesc să-l controleze pe adolescent, îi insuflă sentimentul falsei vinovăţii pentru el însuşi, pentru comportamentul său şi chiar pentru problemele din familie. Aceşti părinţi îşi etalează în mod frecvent „jertfelnicia”. Şi această situaţie provoacă mai des decât altele la adolescenţi protest furtunos, negarea valorilor părinteşti, năzuinţa spre independenţă şi autonomie. Aceşti copii trebuie să înveţe însă ce înseamnă independenţa şi responsabilitatea, căci în familia părintească nu au avut condiţiile necesare pentru aceasta.

Fiecare se descurcă cum poate. In aceste familii, părinţii se cufundă până peste cap în propriile frământări, în problemele relaţiei dintre ei sau în muncă, şi nevoile adolescentului rămân nebăgate în seamă. Adulţii ba se întorc cu faţa spre copil, ba îi întorc spatele, şi el se obişnuieşte cu gândul că nu poate conta pe ei. Adolescentul se simte neocrotit, lipsit de legătura cu familia, simte că părinţii sunt indiferenţi faţă de el. în aceste familii, adolescenţii sunt excesiv de autonomi şi adeseori ajung în situaţii periculoase: se bat cu tovarăşii de vârstă, comit acte de huliganism.

Educaţia „din când în când” îl „sărăceşte” pe adolescent, îl lipseşte de reperul exemplului părintesc după care să verifice propriul comportament şi comportamentul celorlalţi.

Fragmente din: Sufletul adolescentului. Ghid antistres pentru parinti