CrestinOrtodox.ro 13-10-2014

Un sot ne spune că după venirea copiilor în familie se simte neglijat. Şi este o temă care preocupă multe perechi, faptul că relaţia dintre cei doi este umbrită de relaţia de maternitate sau paternitate. Ce consecinţe poate avea asupra copiilor acest fenomen?

Pr. V. Thermos: Cum am mai spus, nu acesta ar trebui să ne fie resortul de bază. Nici ce am auzit, nici ce vom zice nu trebuie privit în principal pentru a ajuta copiii. Asta, pentru că de obicei resorturile noastre pentru a face ceva sau a schimba o stare nesatisfăcătoare în bine se referă la copii. Noi trebuie să luăm aminte la motivele, la resorturile noastre personale, să le schimbăm, să ne schimbăm pe noi, în cazul în care apare o situaţie nesatisfăcătoare. Dar să ne oprim puţin la consecinţele asupra copiilor.

Rep.: V-aş întreba mai întâi dacă şi de când pricep copiii mici ce facem noi, că ne neglijăm unul pe altul, mai ales când încercăm să nu se vadă, când nu sunt scandaluri, scene în casă, nu sunt reproşuri, dar relaţia perechii nu mai este aceeaşi, nu mai este caldă, afectuoasă, nu mai există interesul faţă de celălalt. Copilul înţelege din mers lucrurile astea şi de la ce vârstă?

Pr. V. Thermos: In general, copiii pricep mult mai mult decât cred cei mari despre ei. Este un adevăr. Inţelegerea la copii este puţin diferită de ceea ce ştim noi. La noi, cei mari, înţelegerea se formează în cadrul unor gânduri şi sentimente. La copii guvernează sentimentele, iar gândurile pot lipsi sau pot să fie doar consecinţe ale stărilor lor. Drept urmare, copii înţeleg, dar nu în mod raţional, ci într-un mod afectiv, emoţional, nu conştient. Copiii intră în atmosfera familiei foarte devreme, din faza prunciei, din primele luni de viaţă. Şi asta poate părea descurajant, dar nu trebuie să fie, căci e o situaţie care există deja în familiile noastre şi ne descurcăm destul de bine, cu toată înţelegerea lor fină. Problemele pe care le pot genera copiilor greşelile noastre nu se pe-trec la orice mică eroare sau neatenţie. Este nevoie ca greşeala să se repete de multe ori, aceeaşi greşeală să se repete pe o perioadă lungă de timp. Este un dar dumnezeiesc făcut firii omeneşti.

Rep.: Este o alinare că oarecum reuşim şi că lucrurile pozitive pe care le facem nu se pierd în van.

Pr. V. Thermos: Exact. Nimic nu se pierde din tot ceea ce dăm. Asta trebuie avut mereu în vedere. Dar, desigur, discutăm despre cum să îmbunătăţim lucrurile. Căci nimeni nu este fără greşeală, nimeni nu este desăvârşit, nici în zona aceasta, a familiei, ca soţ sau părinte. În acest spirit discutăm. Pentru a inspira nădejde şi dispoziţie pentru schimbare, nu deznădejde. Acum să vorbim despre copii.

Rep.: Să vedem ce consecinţe are comportamentul nostru conjugal faţă de copii. Pr. V. Thermos: Prima şi esenţiala consecinţă este că nu oferim copiilor un model de căsnicie. Copilul, mai târziu, când va ajunge la vârsta de a-şi face o familie, o va face nu atât conform cunoştinţelor teoretice pe care le-a acumulat, cât conform experienţelor pe care le-a trăit şi care l-au marcat interior. Pentru că, repet, în sufletul omului întâi se înmagazinează şi se ordonează sentimentele şi doar după aceea gândurile. Trebuie să observăm şi la noi asta. Am citit cărţi despre căsătorie, despre misiunea familiei, despre teologia cuplului, dar în clipele grele alte lucruri ne ies în faţă, şi încercăm să le corelăm cu cele citite. Şi ce iese în faţă? Ies sentimentele, trăirile, situaţiile de-a gata, pe care le-am trăit, care devin automatisme de multe ori, pe care le transpunem din viaţa noastră de familie din vremea copilăriei.

Aşadar, aceasta este greşeala noastră cu consecinţe nefaste asupra copiilor noştri: faptul că ei nu primesc în mod viu, emoţional, un model bun de căsnicie. Asta nu e neapărat o catastrofă, deoarece sunt destule cazuri de oameni care nu au avut un model bun de căsnicie din partea părinţilor, dar s-au luptat şi au dobândit tocmai inversul a ceea ce văzuseră acasă. In problemele acestea nimic nu este bătut în cuie şi nici nu există rezolvări prestabilite.

Rep.: Cred că se va petrece ceva când copiii vor pricepe că anumite lucruri nu au fost în regulă în căsnicia părinţilor lor şi vor încerca să schimbe ceva într-a lor.

Pr. V. Thermos: De multe ori nu este foarte uşor să se materializeze această hotărâre. Este o experienţă comună nouă, tuturor. Spunem: niciodată nu voi face la fel ca ei, dar din practică am observat nu doar că o facem, dar nici nu ne dăm seama că o facem. Am înţeles din cele ce se petrec şi ne-am întrebat: cum se întâmplă să fac ceea ce am urât mai mult la ai mei? Deoarece am funcţionat în momentul acela ca un automatism şi abia apoi a apărut autocritica.

Rep.: Problema ar fi cu mult mai gravă dacă nu am conştientiza-o ca pe o greşeală.

Pr. V. Thermos: Desigur, problema nu este boala în sine. Cu toţii ne îmbolnăvim, este o situaţie omenească, problema este dacă nu înţelegem că suntem bolnavi, dacă lăsăm lucrurile să decurgă ca mai înainte, să se dezvolte înăuntrul nostru. Modelul căsniciei este un lucru foarte important, aş spune că este moştenirea cea mai importantă, alături, fireşte, de educaţia creştină. La nivel strict uman este moştenirea cea mai importantă pe care o putem lăsa copiilor noştri, pe lângă casă, bani, diplome, sfaturi etc. Intre toate sfaturile, capitolul modelului din căsnicie este cel mai important. Pentru că acest model care a fost întipărit în sufletul copilului poate funcţiona în viitor, în propria căsnicie, o poate dezvolta sau anihila. Dacă noi îi vom transmite mesajul că viaţa de familie, căsnicia, nu reprezintă ceva important, atunci copilul îl poate implementa în viaţa lui şi s-ar putea să nu găsească nici un motiv pentru care ar trebui să se căsătorească. Destui adolescenţi au dificultăţi în a aborda căsnicia din cauză că nu au o motivaţie puternică, serioasă. Nu mai trăim în societatea veche, în care nimeni nu se întreba de scopul căsătoriei, dacă trebuie sau nu să se căsătorească. Azi auzi din gura multor tineri o ne-gare a acesteia: Ce e aia căsătorie, de ce aş face-o? Şi asta pentru că nu există un motiv bun al căsniciei, nu există un motiv serios, nu merită oboseala ca cineva să se căsătorească. Nu există bucuria ca cineva să găsească un partener şi să se căsătorească. Nu mai e nimic îmbucurător în asta, nu te trage nimic într-acolo. Şi astfel vedem realizându-se diferite relaţii trecătoare, temându-se de permanenţă, de statornicie. Legături permanente se desfac pentru că vârsta este imatură, însă multe altele se desfac deoarece se tem de legalitate, se tem că dragostea se distruge în legalitate, şi atunci se distruge o legătură pentru a crea alta, pentru a întreţine aşa-zisa dragoste vie. Sau vedem relaţii care se menţin foarte mult, fără să se legalizeze, fără să se ajungă la căsătorie. Cred că şi aici unul dintre motive este cel amintit mai sus.

Rep.: Şi alte consecinţe?

Pr. V. Thermos: Aş vrea să mă refer şi la o altă consecinţă pe care o cred rezultatul acestui fenomen, pe care-l consider nefiresc în viaţa familiei. Şi zic nefiresc, considerând că firesc, normal, este ca fiecare dintre soţi să primească ceva în relaţie, fiecare să aibă unele satisfacţii, să sporească bucuria şi fericirea în cadrul căsniciei. Asta e situaţia firească. Când nu se întâmplă aşa, ci, dimpotrivă, se adânceşte mult prea mult legătura cu copilul, atunci speranţele şi aşteptările care nu sunt împlinite în căsnicie se transferă copilului. Atunci părintele aşteaptă de la copil să-i dea ceea ce nu i-a dat partenerul sau ceea ce crede că nu-i poate da partenerul; nu întotdeauna nu poate să-i dea, ci e posibil ca el însuşi să nu-l ajute să-i dea. Este o legătură puternică.

Rep.: Ce ar fi putut aştepta de la soţ şi acum să aştepte de la copil? Un zâmbet, ce altceva?

Pr. V. Thermos: Zâmbetul, exprimarea dragostei, chiar cuvinte ca te iubesc, mi-e drag de tine, susţinerea în clipele cele grele. Există părinţi care în clipele grele, dificile, se îndreaptă către copiii lor şi nu către partener, le spun copiilor problemele lor, care pot fi de neînţeles sau chiar împovărătoare pentru ei, şi aşteaptă de la aceştia o părere sau pur şi simplu le împărtăşesc problemele lor ca să se liniştească. Dar nu ştiu cum iese copilul dintr-o astfel de discuţie. Sau aşteaptă o laudă, o încurajare, care poate veni în mod indirect. Poate să nu-1 laude copilul pe părinte, dar din lucrurile pe care le fac sau le vorbesc împreună poate primi de la copil un anumit mesaj care-l satisface, cum că reuşeşte destul de bine. Dacă transferăm centrul de greutate asupra copilului, atunci cu adevărat îl încărcăm, îl împovărăm, mult mai mult decât poate suporta. De multe ori întâlnim această situaţie în care copii foarte mici, chiar copii de leagăn, poartă greutatea şi datoria de a-i mulţumi pe părinţi, de obicei pe mamă. Inţelegem oare ce înseamnă asta mai târziu? Faptul că în adolescenţă sau mai târziu copilul va începe să aibă părerile sale, alegerile sale, care nu vor coincide cu cele pe care le aude de la părinţi şi prin urmare se va contrazice cu ei, îl va dezamăgi pe părinte, îl va întrista, îl va deprima, pentru că nu se realizează aşteptările pe care le avea de la copil. In felul acesta îi facem pe copii proiecţii ale noastre, prelungirile noastre. Atunci când încep să lucreze autonom, atunci suntem deprimaţi. Multe se distrug în sufletul nostru, devenim melancolici, deoarece pentru mulţi ani, 15-20, am îngreunat copiii cu astfel de aşteptări, tocmai din cauză că nu a funcţionat căsnicia noastră. De multe ori aceste aşteptări îl urmăresc pe copil chiar când este matur, când are propria lui familie, propriii copii, şi vedem acolo cum părinţii aşteaptă în continuare anumite atitudini din partea copiilor lor, şi când nu pot fi împlinite cad în deprimare, şi în melancolie, sau în furie, sau în mânie.

Cred că această greutate este de nesuportat. Daţi Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu este o frază deosebit de grăitoare. Fiecare trebuie să-şi aibă locul său şi greutatea răspunderii care-i aparţine. De multe ori subestimăm calităţile afective ale copilului. Voi explica asta. Noi, părinţii, greşim de multe ori, subestimând calităţile intelectuale ale copiilor, vorbind în faţa lor lucruri pe care credem că nu le înţeleg. In acelaşi timp însă le supraestimăm calităţile afective, credem că sunt capabili să suporte greutăţi afective mult mai multe decât pot în realitate. Una dintre situaţii am descris-o deja. Suprasolicităm copilul, încât a ajuns o problemă generală astăzi. Intelectual, sunt foarte încărcaţi, dar emotiv, afectiv, sunt cu mult în urmă, sunt imaturi.
Rep.: Un exemplu putem da? Cu ce îi solicităm pe copii, încât să-i obosim?
Pr. V. Thermos: Ii îngreunăm cu reproşurile noastre faţă de partener, faţă de soţ. Iată un exemplu: fenomenul pe care-1 vedem în forme extreme la divorţ, unde fiecare părinte îl manipulează pe copil împotriva celuilalt şi îi creionează în culori închise imaginea celuilalt părinte. Acelaşi lucru, la o scară redusă, se întâmplă des în familiile noastre. Ne împotrivim unul altuia şi-i păstrăm de faţă pe copii, pentru a ne linişti, pentru a ne descărca de tot ce ni se întâmplă, de tot ceea ce ne supără, ne îndurerează, le transferăm lucruri grave, inconştient, aşa încât să primim de la copii recunoştinţa şi lauda pe care nu le primim din altă parte.
Următorul pas: copilul începe să se autoînvi-novăţească foarte uşor. Avem multe probleme cu copiii care sunt ruşinoşi, care simt foarte uşor vinovăţia, care reacţionează adesea cu furie, cu revoltă. De multe ori furia, şi împotrivirea, şi răzvrătirea arată o vinovăţie adâncă. Aceşti copii au fost încărcaţi cu datoria de a-i menţine pe părinţii lor fericiţi, bucuroşi. Când aceste reacţii încep să se înmulţească, când părinţii încep să se supere din cauza lor, se simt din ce în ce mai mult vinovaţi.
Intâlnim oameni maturi incapabili să ia hotărâri pentru propria lor viaţă, de teamă ca nu cumva să-i supere pe părinţi - undeva le e chiar frică. Se poate ca la 60 sau 70 de ani părintele să nu mai aibă aceleaşi aşteptări, dar să se păstreze această tensiune între ei.
Rep.: După tot ce ne-aţi spus am căpătat o oarecare descurajare. Există posibilitatea de a îndrepta ceva şi cum? Există şi căsnicii reuşite?
Pr. V. Thermos: Să fim sinceri. Cred că nu putem găsi, oricât am căuta, o căsnicie ideală. Astăzi şi noi, şi mulţi alţii vom fi de acord că n-am găsit exact ceea ce aşteptam înainte de căsătorie. Este o realitate generală. Sunt foarte puţine excepţii în care cineva să fi găsit tocmai ce a căutat. Nu vorbim deci despre o problemă care-i priveşte doar pe alţii, pe care-i arătăm cu degetul zicând: trebuie să lupte pentru relaţia lor. Sunt problemele noastre de zi cu zi, şi întâmplările noastre, ale oamenilor credincioşi sau necredincioşi de orice vârstă.

Andrei Panait 21-07-2014

PArintele Vasile Thermos s-a nascut in Levkada, in 1957 si a studiat medicina si teologia la Universitatea din Atena. Profeseaza psihiatria si psihologia la copii, adolescenti si tineri. Obtine titlul de doctor la Sectia de Teologie Sociala a Universitatii din Atena. A urmat cursuri la universitati ca: Harvard, Boston, Andover Newton. Interesul sau fundamental esate pentru dialogul dintre Teologia-Pastorala si Psihiatrie-Psihianaliza, sau psihologia clerului si a organismului bisericesc, psihologia si psihopatologia religiozitatii, adolescenta si problemele ei.
A lucrat in programe educative ale clericilor, a publicat diverse carti si articole, a participat la multe emisiuni radio si TV, conferinte. Slujeste in cadrul Mitropoliei Tebei si Levadiei.