A cunoaşte şi a ne împlini datoria faţă de Dumnezeu este cea dintâi virtute. Cel ce a dobândit-o îl mărturiseşte pe Dumnezeu drept Creator, Făcător şi Ziditor al întregii lumi şi simte că pentru aceasta a fost zidit şi că acesta este scopul pentru care a fost făcut fiinţă gânditoare şi liberă, de sine stătătoare şi înzestrată cu voinţă proprie. O voce lăuntrică îl îndeamnă la lauda şi la slăvirea lui Dumnezeu. îşi simte sufletul atras spre Dumnezeu şi simte cum în inimă îi creşte iubirea pentru El. Duhul îi este purtat într-o pornire firească spre Domnul şi se desfată cercetând lucrările Sale minunate. O voce tainică grăieşte urechilor sufletului său, spunându-i că pentru aceasta a fost zidit, că pentru aceasta a luat fiinţă din nefiinţă şi că menirea lui este cunoaşterea lui Dumnezeu, asemănarea cu El, lauda şi mulţumirea adusă Lui. Simte că, neglijând îndatoririle înalte pe care le are faţă de Domnul, s-ar abate de la această menire înaltă şi s-ar întoarce din calea adevărului şi a dreptăţii hărăzite lui. Simte deopotrivă că voia lui trebuie să fie una cu voia lui Dumnezeu, fiindcă numai în această unire se simte liber sufleteşte şi deasupra firii înrobite. Nepăsarea faţă de îndatoririle către Dumnezeu o socoteşte nerecunoştinţa faţă de Cel ce l-a copleşit cu darurile şi bunătăţile Sale.
Cel ce îl cunoaşte pe Dumnezeu mărturiseşte feluritele taine descoperite lui de Domnul în multe chipuri, pentru dobândirea învăţăturii, pentru călăuzirea şi mântuirea lui, ca şi cele întâmplate de la începutul lumii spre luminarea omului, prin bunăvoirea lui Dumnezeu, adeverite şi de istorie, şi îl slăveşte şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu.
Cel ce îl cunoaşte pe Dumnezeu mărturiseşte în toate împrejurările descoperirea făcută lui prin Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Mărturiseşte că, prin şederea Fiului printre oameni, Preasfântul Duh s-a coborât în lume, de asemenea, că prin Fiul lui Dumnezeu lumea s-a eliberat şi a scăpat de tirania diavolului, că prin Fiul lui Dumnezeu omul s-a făcut fiu al lui Dumnezeu şi că prin Fiul omul a trăit în pace cu Dumnezeu şi a moştenit bunurile cereşti. Adevereşte că cel ce nu primeşte credinţa şi nu recunoaşte mărturisirea aceasta este lipsit de harul dumnezeiesc, că slujeşte ca un rob celui rău şi că nu se va afla printre cei ce se vor mântui.
Cel ce îl cunoaşte pe Dumnezeu socoteşte că este dator a-L mări şi a-I slăvi dumnezeieştile Lui calităţi. Cântă înţelepciunea lui Dumnezeu revărsată asupra tuturor făpturilor, înţelegerea şi atotcunoaşterea Lui, purtarea de grijă şi bunătatea Lui, sfinţenia şi dreptatea Lui şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu şi îl cântă pentru iubirea Sa dumnezeiască ce-l atrage spre ea, spre a-i da să se împărtăşească din izvorul pururea nesecat al iubirii.
Cel care nesocoteşte această mărturisire nu voieşte a-şi împlini datoria de a arăta recunoştinţă dumnezeirii, dovedind că are un suflet nerecunoscător. Cel ce nu-L binecuvântează pe Dumnezeu în fiece clipă se leapădă de binefacerile felurite ce vin fără contenire către el de la Dânsul. Cel ce se dovedeşte recunoscător îşi împlineşte îndatoririle de slujitor al Domnului, ţine legea Sa, crede neclintit şi nădăjduieşte fără şovăire la Domnul, îl iubeşte din tot sufletul său, din toată inima sa şi din tot cugetul său pe Dumnezeu şi pe aproapele.
Cel ce-şi împlineşte îndatoririle faţă de Dumnezeu îl slujeşte şi îi aduce jertfă inima sa, ca o slujire adevărată şi duhovnicească. Cere să fie după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, caută cu stăruinţă să ajungă la desăvârşire şi pe sine se păstrează neprihănit şi curat de toată întinarea inimii şi a cugetului.
Cel ce-şi împlineşte îndatoririle faţă de Dumnezeu caută ca pacea Lui să domnească în lume şi luptă pentru statornicirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, ca precum în cer aşa şi pe pământ să fie preamărit şi să se împlinească voia Sa.
Datoria celui care-L cunoaşte pe Dumnezeu în dumne-zeieştile Lui însuşiri îi mişcă inima spre mărturisirea şi revărsarea iubirii ei pentru Domnul. Limba şi buzele lui îi cântă mărirea, îi slăvesc însuşirile cu nemărginire desăvârşite şi preamăresc strălucirea şi măreţia firii dumnezeieşti.
Cel ce îl cunoaşte pe Dumnezeu socoteşte că datoria lui este a trăi nu pentru sine, ci pentru Dumnezeu. Sfantul Nectarie din Eghina
Newsletter
×
Aboneaza-te la newsletter
Setari Cookie-uri
Despre Cookie-uri
Cookie-uri Necesare
Cookie-uri Statistici
Cookie-uri Publicitate
Cookie-uri Preferinte
CrestinOrtodox.ro foloseste fisiere de tip cookie pentru a personaliza si imbunatati experienta ta de navigare,
pentru a se integra cu retele de socializare si a afisa reclame relevante intereselor tale. Te informam ca ne-am actualizat politicile de
confidentialitate, pentru a implementa cele mai recente modificari propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice
în ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal. Protectia datelor tale este importanta pentru noi si iti oferim posibilitatea de
a personaliza modulele cookie pe care le doresti
.
De asemenea, impartasim informatii despre felul in care ne utilizati site-ul, cu partenerii nostri de pe retelele sociale, de publicitate si
de statistica in conformitate cu Politica de confidentialitate.
Termeni si Conditii
Pentru a continua utilizarea serviciilor oferite de site-ul CrestinOrtodox.ro, avem nevoie de acordul dumneavoastra la modificarile aduse la Termeni si conditii (versiunea din ).
A cunoaşte şi a ne împlini datoria faţă de Dumnezeu este cea dintâi virtute. Cel ce a dobândit-o îl mărturiseşte pe Dumnezeu drept Creator, Făcător şi Ziditor al întregii lumi şi simte că pentru aceasta a fost zidit şi că acesta este scopul pentru care a fost făcut fiinţă gânditoare şi liberă, de sine stătătoare şi înzestrată cu voinţă proprie. O voce lăuntrică îl îndeamnă la lauda şi la slăvirea lui Dumnezeu. îşi simte sufletul atras spre Dumnezeu şi simte cum în inimă îi creşte iubirea pentru El. Duhul îi este purtat într-o pornire firească spre Domnul şi se desfată cercetând lucrările Sale minunate. O voce tainică grăieşte urechilor sufletului său, spunându-i că pentru aceasta a fost zidit, că pentru aceasta a luat fiinţă din nefiinţă şi că menirea lui este cunoaşterea lui Dumnezeu, asemănarea cu El, lauda şi mulţumirea adusă Lui. Simte că, neglijând îndatoririle înalte pe care le are faţă de Domnul, s-ar abate de la această menire înaltă şi s-ar întoarce din calea adevărului şi a dreptăţii hărăzite lui. Simte deopotrivă că voia lui trebuie să fie una cu voia lui Dumnezeu, fiindcă numai în această unire se simte liber sufleteşte şi deasupra firii înrobite. Nepăsarea faţă de îndatoririle către Dumnezeu o socoteşte nerecunoştinţa faţă de Cel ce l-a copleşit cu darurile şi bunătăţile Sale.
Cel ce îl cunoaşte pe Dumnezeu mărturiseşte feluritele taine descoperite lui de Domnul în multe chipuri, pentru dobândirea învăţăturii, pentru călăuzirea şi mântuirea lui, ca şi cele întâmplate de la începutul lumii spre luminarea omului, prin bunăvoirea lui Dumnezeu, adeverite şi de istorie, şi îl slăveşte şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu.
Cel ce îl cunoaşte pe Dumnezeu mărturiseşte în toate împrejurările descoperirea făcută lui prin Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Mărturiseşte că, prin şederea Fiului printre oameni, Preasfântul Duh s-a coborât în lume, de asemenea, că prin Fiul lui Dumnezeu lumea s-a eliberat şi a scăpat de tirania diavolului, că prin Fiul lui Dumnezeu omul s-a făcut fiu al lui Dumnezeu şi că prin Fiul omul a trăit în pace cu Dumnezeu şi a moştenit bunurile cereşti. Adevereşte că cel ce nu primeşte credinţa şi nu recunoaşte mărturisirea aceasta este lipsit de harul dumnezeiesc, că slujeşte ca un rob celui rău şi că nu se va afla printre cei ce se vor mântui.
Cel ce îl cunoaşte pe Dumnezeu socoteşte că este dator a-L mări şi a-I slăvi dumnezeieştile Lui calităţi. Cântă înţelepciunea lui Dumnezeu revărsată asupra tuturor făpturilor, înţelegerea şi atotcunoaşterea Lui, purtarea de grijă şi bunătatea Lui, sfinţenia şi dreptatea Lui şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu şi îl cântă pentru iubirea Sa dumnezeiască ce-l atrage spre ea, spre a-i da să se împărtăşească din izvorul pururea nesecat al iubirii.
Cel care nesocoteşte această mărturisire nu voieşte a-şi împlini datoria de a arăta recunoştinţă dumnezeirii, dovedind că are un suflet nerecunoscător. Cel ce nu-L binecuvântează pe Dumnezeu în fiece clipă se leapădă de binefacerile felurite ce vin fără contenire către el de la Dânsul. Cel ce se dovedeşte recunoscător îşi împlineşte îndatoririle de slujitor al Domnului, ţine legea Sa, crede neclintit şi nădăjduieşte fără şovăire la Domnul, îl iubeşte din tot sufletul său, din toată inima sa şi din tot cugetul său pe Dumnezeu şi pe aproapele.
Cel ce-şi împlineşte îndatoririle faţă de Dumnezeu îl slujeşte şi îi aduce jertfă inima sa, ca o slujire adevărată şi duhovnicească. Cere să fie după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, caută cu stăruinţă să ajungă la desăvârşire şi pe sine se păstrează neprihănit şi curat de toată întinarea inimii şi a cugetului.
Cel ce-şi împlineşte îndatoririle faţă de Dumnezeu caută ca pacea Lui să domnească în lume şi luptă pentru statornicirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, ca precum în cer aşa şi pe pământ să fie preamărit şi să se împlinească voia Sa.
Datoria celui care-L cunoaşte pe Dumnezeu în dumne-zeieştile Lui însuşiri îi mişcă inima spre mărturisirea şi revărsarea iubirii ei pentru Domnul. Limba şi buzele lui îi cântă mărirea, îi slăvesc însuşirile cu nemărginire desăvârşite şi preamăresc strălucirea şi măreţia firii dumnezeieşti.
Cel ce îl cunoaşte pe Dumnezeu socoteşte că datoria lui este a trăi nu pentru sine, ci pentru Dumnezeu. Sfantul Nectarie din Eghina