Satul românesc astăzi:
între suferinţă și speranţă :
În discursul său de recepție, la Academia Română, din 5 iunie 1937, intitulat
Elogiul satului românesc, poetul și filosoful român Lucian Blaga dezvolta metafora
sa poetică „veșnicia s-a născut la sat” și argumenta că satul românesc este „singura
prezență vie încă, deși nemuritoare, nemuritoare deși așa de terestră, este unanimul
nostru înaintaș fără nume”.
Pe lângă percepția atemporală a istoriei de către țăran, pe care o subliniază
Lucian Blaga, expresia „veșnicia s-a născut la sat” poate semnifica și faptul că la sat,
mai mult decât la oraș, pot fi mai ușor percepute și apreciate prezența Creatorului în
natură, valoarea naturii înconjurătoare ca dar al lui Dumnezeu, care trebuie cultivat
în relație de recunoștință față de Dăruitor, precum și legătura indisolubilă dintre
cult și cultură, având ca bază agricultura. La sat, cultivarea pământului este adesea
însoțită de acte cultice precum binecuvântarea holdelor, a semănatului, a fântânii,
a primelor roade ale pământului, iar în unele regiuni, Troițele străjuiesc fântânile,
colinele sau drumurile din mediul rural. Toate slujbele de binecuvântare a cultivării
pământului evidențiază legătura între rugăciune și acțiune, încât omul credincios și
harnic se conduce după principiul: „totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu”!
După cum observă Părintele Dumitru Stăniloae, țăranul român vede prezența
harică și ocrotirea milostivă a lui Dumnezeu în toate cele prezente în jurul său:
„Vede pe Dumnezeu în taina naturii. Un peisaj frumos al naturii e pentru el un adevărat
rai. El spune în Miorița: «Pe-un picior de plai,/Pe-o gură de rai». […] El simte atât de
aproape de om pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, încât folosește pentru ei diminutive:
(de familiaritate – n.n.) «Dumnezeu drăguțu’», «Măicuța Domnului»”.
Metafora „veșnicia s-a născut la sat” semnifică și percepția relației dintre timpul
acțiunii și timpul rodirii. Poți să organizezi totul foarte bine din punct de vedere
tehnic sau practic, dar dacă ploaia nu vine la timp sau vine cu grindina mare, cultura
agricolă poate fi compromisă! Pentru agricultor, între sămânța semănată
și recolta scontată este o legătură spirituală trăită existențial în rugăciune,
răbdare și speranță.
Este vorba de un timp al așteptării, al binecuvântării și al rodirii pe care țăranul
îl înțelege altfel decât muncitorul sau inginerul care apasă pe buton în fabrică și
obține imediat rezultatul dorit sau programat.
La sat, viața este înțeleasă și ca „timp binecuvântat pentru a sfinți locul în care trăim”.
Iar dacă sfințim locul în care trăim pe pământ putem spera să primim și un loc
în ceruri, „un colțișor în rai” – cum spunea Părintele Paisie Olaru de la Mănăstirea
Sihăstria de Neamț. De asemenea, satul are un cult al pomenirii morților și al legăturii
dintre generații, mult mai profund decât orașul. Creațiile populare perene din
lumea satului sintetizează filosofia profundă a înțelegerii sensului sfânt al vieții și al
morții. Din experiența Liturghiei euharistice, a vieții ascetice și a dăruirii jertfelnice
s-a format spiritualitatea poporului român, ca fiind un popor care a interiorizat
și asumat jertfa Crucii și lumina Învierii lui Hristos în viața lui.
De-a lungul secolelor, satul nostru românesc a tezaurizat o mulțime de valori
spirituale, morale și culturale care trebuie aduse din nou în actualitate, fără a cădea
însă într-o nostalgie a repetiției trecutului. Din nefericire, în zilele noastre se
constată o criză a satului românesc atât din punct de vedere practic, cât și spiritual.
Astăzi, satul românesc este oarecum răstignit între idealizare nostalgică și abandonare
practică, între identitate tradițională și supraviețuire precară. Deși adevărații
țărani muncesc din zori și până în noapte, în multe sate din România se practică
o agricultură de subzistență, adică de supraviețuire, iar unele sate sunt depopulate și
chiar abandonate, încât dispar încet de pe harta României.
Vitregiile îndurate în ultimul secol de țăranul român au avut efecte devastatoare
la nivelul identității și mentalității sale, lovind adânc în normalitatea sau
în firescul vieții sale tradiționale și generând în mediul rural transformări negative
de ordin spiritual, cultural și demografic. Criza actuală a satului românesc este
amplificată de tensiunea încă existentă între potențialul de dezvoltare și neputința
de afirmare. Țară cu pământ bogat, dar cu țărani săraci! Mult teren agricol,
dar fărâmițat, multe speranțe, dar puține mijloace de a-l lucra eficient și de a valorifica
deplin recolta obținută. Dorința crescândă de a avea sau de a realiza ceva rentabil,
dar și dificultatea de a ajunge la acel deziderat! În ultimii ani, țăranul român
trăiește suferința dezrădăcinării sale și a înstrăinării sale prin emigrație în străinătate,
lucrând mai mult pentru dezvoltarea altor țări, decât pentru propria sa patrie de origine.
Potrivit datelor oficiale publicate de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale
și de Institutul Național de Statistică, România are o suprafață totală de 238 mii km2
și o populație rezidentă de 19,5 milioane de locuitori3, ceea ce înseamnă 3,9% din
populația totală a Uniunii Europene. Zonele rurale din România acoperă 87,1% din
teritoriul țării și aproximativ 45,7% din populația țării locuiește în mediul rural,
adică puțin peste 8,5 milioane de persoane. 30% din populația țării este angajată
în agricultură4. Cifrele amintite sunt dovada concretă a faptului că potențialul rural al
României este unul foarte ridicat, dar puțin exploatat. În ultimii ani s-au înregistrat
progrese semnificative în agricultura românească, îndeosebi privind producția de
grâu și de porumb, progrese în zootehnie și în alte domenii. Totuși, exportul de
produse alimentare finite este foarte mic în comparație cu importul.
De ce este preocupată Biserica de satul românesc?
În contextul provocărilor contemporane, Biserica Ortodoxă Română militează
cu responsabilitate pentru dezvoltarea rurală, deoarece majoritatea populației sărace
din mediul rural aparține Bisericii noastre, iar preoții noștri de la sate se confruntă cu
multe probleme de ordin social și pastoral. Sărăcia multor săteni, șomajul, dezvoltarea
rurală insuficientă și emigrația spre țări mai dezvoltate au creat o criză
majoră a satului românesc, care se zbate între tradiție culturală și supraviețuire
materială, cu speranțe firave pentru viitorul apropiat, dacă nu se realizează proiecte
majore în acest domeniu.
Se constată tot mai mult că în satul în care nu este biserică, nu este preot, nu
este casă parohială, sau preotul nu locuiește în sat, ci la oraș și face naveta la sat,
există mai multe cazuri de alcoolism, mai multă singurătate, mai puțină solidaritate
între oameni, mai puțină comuniune și mai puțină bucurie. În schimb, acolo unde
biserica este deschisă în fiecare duminică și zi de sărbătoare, unde preotul aduce
speranță, organizând programe de întrajutorare frățească și mobilizând oamenii
credincioși să-i ajute pe cei mai săraci, situația spirituală și socială a parohiei este
diferită. Deci, actul religios nu are numai o consecință cultică sau spirituală,
ci el influențează și viața socială, aduce un spor de calitate vieții într-o anumită
comunitate. Acolo unde există cooperare strânsă între preot, primar, învățător
și medic, între toți factorii de răspundere, se creează speranță mai multă și comuniune
spirituală mai intensă. Totuși nu putem cere credincioșilor noștri să contribuie
foarte mult la dezvoltarea activității social-pastorale a Bisericii în comunitatea
rurală, dacă ei sunt foarte săraci. În același timp, nu trebuie doar să așteptăm
ajutorul statului român, ci trebuie să încurajăm și să prețuim agricultorii
harnici și darnici din comunitatea noastră românească. Suntem interesați
ca satul românesc să fie un sat în care viața să fie o binecuvântare, nu o înstrăinare
a oamenilor de propriul pământ și de propria identitate. Aceasta
înseamnă că putem să învățăm și din experiența altora, dar și să valorificăm din
trecutul satului românesc unele virtuți spirituale, morale și practice, cum sunt:
credința, cinstea, hărnicia, dărnicia, simțul proprietății și al inițiativei, solidaritatea
și comuniunea în comunitatea rurală și între comunitățile rurale.
Pe de altă parte, lacom de câștig sau profit imediat și nelimitat, omul individualist
din epoca modernă și postmodernă, secularizat, exploatează în mod excesiv și
nerațional pământul, fără să-i protejeze sănătatea sa naturală. Astfel, omul secularizat,
care a pierdut simțul spiritual al relației sale cu pământul, nu mai sfințește pământul,
ci îl otrăvește, îl degradează și-l îmbolnăvește. Ca atare, criza ecologică sau
criza mediului înconjurător este și o criză spirituală, o consecință a crizei universului
interior al omului secularizat5.
Agricultura nu trebuie redusă la o industrie agrară, la o lăcomie pătimașă
după profit material cu orice preț, ci trebuie avută în vedere și bogăția spirituală
a relației om-natură și a oamenilor între ei și între generații succesive.
Cu alte cuvinte, nu contează doar cantitatea materială obținută imediat, ci și
calitatea relațiilor oamenilor cu natura și întreolaltă. Economicul nu mai trebuie
separat de etica socială și de responsabilitatea ecologică. Practic, pentru
prezent și viitor, trebuie promovate atât dezvoltarea asociațiilor agricole
pentru producție mare (hrana întregii populații a țării și export), cât și fermele
de familie în care se cultivă în mod deosebit relația familie-pământ și
relațiile interumane. La nivelul acestor ferme de familie, cultura tradițională și
relațiile interumane se păstrează mai puternic decât la nivelul fermelor de tip industrial.
Noi considerăm că ambele forme pot coexista în mod complementar. Valorile
etico-sociale permanente privind generația prezentă și generațiile viitoare însă
trebuie cultivate în ambele forme de agricultură.
Natura trebuie mereu cultivată cu responsabilitate, ca fiind dar al lui
Dumnezeu, pentru noi și pentru generațiile viitoare. Între creație și Creator,
între dar și Dăruitor există o legătură de viață, pe care Sfânta Scriptură o descrie
ca fiind: „legământul veșnic dintre Mine (Dumnezeu) și pământ și tot sufletul viu
din tot trupul ce este pământ” (Facerea 9, 16). Agricultorul adevărat este harnic
și darnic; bucuros de a înmulți darurile și bucuria de a face pământul roditor.
Dăruim semenilor noștri ceea ce am primit de la Dumnezeu ca dar, la care am
adăugat munca și priceperea noastră. Astfel realizăm o bogată comuniune de iubire
divino-umană, unind, în agricultură, Creatorul și creatura, cultul și cultura,
știința practică și spiritualitatea profundă. Așadar, viața înseamnă mai mult decât
consum, deoarece nu trăim numai biologic, ci și spiritual. Viața înseamnă mai ales
comuniune de gândire și de acțiune între contemporani, dar și între generațiile trecute
și cele viitoare.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2019 drept
Anul omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor
gospodari) pe tot cuprinsul Patriarhiei Române. Satul românesc, păstrător fidel
al tradiției bisericești și al culturii naționale, a fost de-a lungul timpului spațiul
în care s-au dezvoltat și s-au desăvârșit valorile spirituale, culturale și morale
ale neamului. Parohiile ortodoxe românești au reprezentat atât la sat, cât și la
oraș, alături de Școală și de Familie, principalii factori de coeziune și unitate
românească.
† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române