Secolul al XX-lea a fost secolul totalitarismelor, al democraţiei şi al impactului ştiinţei tehnice asupra omului. Secolul al XXI-lea pare şi mai profund marcat de aceasta din urmă şi de rapiditatea cu care evoluează, în special biotehnologiile, care au ajuns să influenţeze cursul istoriei chiar mai mult decât economia. Istoria se precipită ca o avalanşă şi noi ne chinuim să ţinem pasul cu ea.

Acestea şi multe alte noi posibilităţi biotehnologice arată că suntem chemaţi să luăm hotărâri în condiţii vitrege şi incerte şi că nu putem s-o facem în mod adecvat decât în baza unei idei concrete şi exigente despre fiinţa umană, care nu poate fi sacrificată unui mit al progresului şi schimbării prost înţeles. Rămâne esenţial să înţelegem că tehnica este un proiect uman, care izvorăşte la convergenţa dintre cunoaştere şi putere, şi nu un destin provenit de aiurea. Prin provocarea adusă de biotehnologii reapar concepţia despre om, categoria de persoană şi problema umanismului. Acesta din urmă este în criză astăzi nu doar din cauza folosirii disproporţionate sau hazardate a biotehnologiilor, ci, poate chiar mai mult, din cauza contaminării cu un naturalism scientist care intenţionează să elimine excepţia umană, considerată o moştenire fără temei şi irelevantă, prin readucerea omului la stadiul de animal. Nu se poate replica pe măsură unei asemenea provocări atât timp cât abandonăm conceptul de natură umană şi ne predăm unor culturi istoriciste, marcate de categorii „slabe”, postmetafizice, care înţeleg fiinţa umană doar ca pe o expresie naturalistă ceva mai elevată a devenirii cosmice.

Revoluţia biopolitică: în titlul cărţii se insinuează dilema despre biopolitica contemporană şi şansele ca aceasta să se menţină pe calea umanismului şi a respectării omului; sau poate, dimpotrivă, ne va conduce către Biopower, antiumanism sau vreo versiune a Minunatei lumi noi preconizate de A. Huxley. Această nouă instanţă îşi pune problema dacă există un statut al vieţii umane (de la concepţie) ce trebuie recunoscut şi respectat, în ciuda pluralităţii de răspunsuri ale filosofiei morale despre ce este viaţa bună. Atestarea statutului vieţii umane devine principala problemă bioetică şi biopolitică, fiindcă astăzi este ameninţată nu doar etica, ci şi înţelegerea fundamentală a omului, din ce în ce mai strâmtorată de teza materialistă.

Revoluţia tehnologiilor biomedicale, care presupune un control din ce în ce mai strict al scopurilor ultime şi al proceselor vitale, induce schimbări semnificative la nivelul criteriilor de bază care, timp de epoci întregi, au marcat înţelegerea umanului şi cultura. Sunt urmărite în special două obiective: a transforma ideea de fiinţă umană pentru a o reduce, în mare măsură, la elemente biologice; respectiv, a trece de la etica tradiţională la o nouă etică, ce nu mai e bazată pe valori morale absolute, cu caracter deontologic, ci pe o etică tipic utilitaristă, fără deontologie. Prin această dublă mişcare îşi pune amprenta în Occident procesul de secularizare, încă în rapidă desfăşurare, care implică o mutaţie în modul de a înţelege omul şi umanismul. În opinia mea, elementul cel mai semnificativ în gestionarea noilor provocări este cel antropologic, care va fi prioritar pentru noi, mai ales că în cazul multor bioetici şi biopolitici contemporane ceea ce cu adevărat lipseşte sau este redusă la minimum e antropologia. E vădit că rămâne o diferenţă de netrecut între o antropobioetică materialistă, cu o oarecare formă de funcţionalism, şi o antropobioetică ce recunoaşte că fiinţa umană este dotată cu spirit şi poate să spună: non omnis moriar.

O altfel de abordare metodologică şi un alt fel de conţinut se întâlnesc în acele bioetici şi biopolitici, deseori autodefinite drept „laice”, unde punctul de plecare este stabilit undeva mai la suprafaţă, pe baza premisei – nu întotdeauna declarată, dar prezentă în subtext – că antropologia de referinţă este cea materialist-funcţionalistă, într-una dintre variantele sale. Asemenea puncte de vedere doresc să întruchipeze o instanţă umanistă mult prea selectivă, centrată, în bună măsură, pe libertatea de autodeterminare a individului. Acestora le lipseşte, în general, o adecvată aprofundare antropologică, omisă nu rareori cu nonşalanţă în favoarea utilitarismului etic şi a tezei materialiste, şi nu ţin cont de necesitatea unei conceptualizări antropologice, principala problemă, aşa cum am amintit, a bioeticii şi biopoliticii. Mult aşteptata naştere a unei noi civilizaţii biomedicale nu poate rezulta doar dintr-o reformă etică.

Esenţa argumentului propus aici este că exigenţa filosofică e de un semnificativ ajutor pentru a dimensiona etic şi biopolitic rezultatele şi evoluţiile biotehnologiilor şi, desigur, pentru a aprofunda noţiunea de persoană, de natură umană, de umanism. În aceste domenii se dovedeşte la fel de important sprijinul religiei, aşa cum ne demonstrează o îndelungă tradiţie. Elementul religios nu poate fi eliminat din accesul la persoană, la demnitate, la discernământul binelui şi răului. Altfel spus, pentru a ne deosebi de materialismul evoluţionist, de secularismul libertar şi de biopolitica ce derivă din acestea, trebuie să ne mişcăm pe un teren unde filosofia omului şi inspiraţia religioasă pot colabora.

Nu-mi rămâne decât să ilustrez pe scurt conţinutul volumului, care nu este nici manual, nici tratat de biopolitică, ci o reflecţie asupra câtorva puncte pe care le consider semnificative în cadrul conexiunii dintre umanism şi biopolitică. Cartea constă din şapte capitole: în primul se aprofundează problema dificultăţilor actuale ale umanismului, riscurile dezumanizării sale şi factorul de rezistenţă reprezentat de noţiunea de persoană. Aceste teme sunt într-un anumit fel reluate în al treilea capitol, care tratează despre dificultăţile proiectelor etice întemeiate pe un secularism şlefuit, despre aportul religiei în sfera publică şi despre paradigme în bioetică. Cel de-al doilea reprezintă o reflecţie despre conceptul polivalent de viaţă şi schiţează cadrul biopoliticii diferenţiate de birocraţie. Al patrulea se confruntă cu conexiunea dintre tehnică şi biopolitică şi pune întrebarea dacă există cu adevărat un imperativ necondiţionat pentru recursul la tehnică, privită ca moaşa unui antidestin, pentru a discuta apoi, pe scurt, teme precum eugenia şi ingineria genetică. În al cincilea capitol atenţia este îndreptată spre caracteristicile de fond ale dezbaterii biopolitice în sfera publică, cu specială aplecare asupra problemei decisive a embrionului uman, asupra dilemei dacă acesta e un individ uman deplin ori nu şi asupra tipului de protecţie de care are nevoie. Ultimele două capitole privesc o altă mare problemă biopolitică, cea a „sfârşitului vieţii”, care, precum cea a embrionului, este astăzi discutată oriunde, cu expuneri despre delicata temă a dispunerii ori nedispunerii de viaţă, iar în cele din urmă, abordez problema sinuciderii aşa cum a fost înţeleasă în diferite momente şi la autori importanţi ai tradiţiei filosofice. Închei cu o scurtă concluzie.

Vittorio Possenti